Ei bine, c'est moi!
In intuneric deplin m-am gasit spalnd intr-o capela funerara picioarele unui mort. Cu oarece veneratie, cu oarece retinere si sacralitate si, in acelasi timp, paralizata de frica propriei constatari. Iar sarcina mea era sa spal mortii. Cineva undeva, o instanta a universului, m-a adus in acea pozitie, mi-a dat aceasta sarcina uriasa si extrem de importanta. Mortul ce il spalam era un barbat alb si numinos cumva, ca un mort arhetipal. Iar eu intruchiparea unei femei arhetipale (parca) spaland picioarele mortului si tot trupul sau. Iar alti morti asreptau in sir sa fie spalati, femei si barbati, dar acesta era cel mai important. Cu trupul parca sculptat si frumos, foarte foarte uman si real. Real pana la a deveni numinos. M-am ingrozit si m-am trezit intr-o transpiratie rece. Cu sentimentul ca nu pot face fata acestei provocari, acestei sarcini uriase si imposibile pentru mine, care am fobie de morti.
Am digerat greu visul asta. Nu stiam despre ce e vorba. Umilinta si neacceptare... poate. Neacceptarea a ce? Ce in mine este un mort viu? Ce este criminalul care ucide in mine, iar eu acum ii spal picioarele? Mortul si criminalul par sa fie una in mine. Aceeasi teama, aceeasi traire. E clar un semn de identitate. Mortul viu prezent in visele mele, deci in mine...
Azi, dupa cateva zile de la vis, am gasit un raspuns pe care nu il credeam. Tatal meu este. Mortul pe care simteam nevoia sa il spal cu umilinta, cu sacralitate, ca o sotie arhetipala. NU am acceptat niciodata, mai ales la un nivel atat de profund moartea lui. A fost intotdeauna in mine un mort viu. Tatal este in noi un animus, un iubit, un Christos, un barbat sacru, iar moartea lui fizica eu nu am putut-o "atinge" la acele niveluri ale psihicului meu, de moartea fizica eu am fobie... de corpuri reci si inerte, de fete imobile...Inconstientul meu m-a adus trepatat in acest context, la partea fizica si instinctuala a vietii mele, m-a adus la constientizarea acestei identificari complexe, imposibil de gandit pentru mine pana acum. Tatal meu ocupa acest loc in mine; la acel nivel adanc intunecat, de nepatruns cu mintea constienta, lucrurile nu sunt niciodata un singur lucru, sau cumva toate sunt unul si acelasi.
Wow! e un nivel atat de adanc. De altfel cosmarurile mele au inceput la un an dupa moartea tatalui meu. Dupa un an au incetat, dupa un vis in care tatal meu isi lua la revedere - acceptam plecare sa spirituala. Apoi au revenit in forta vise pline de crime si intunecime, cu un animus criminal sau sadic, patrunzand in locuri tot mai adanci si intunecate, cu anxietati tot mai mari si frica de moarte.. cu moartea unor omaeni dragi mie in vis si a unui sot necunoscut,dar atat de arhetipal. Sotul pe care l-am plans intr-unul din vise atat de mult, atat de profund, desi eu nu il cunosteam, doar personajul care eram eu in vis atunci il stia, dar nu parea sa fie iubire, insa eram profund marcata de pierderea sotului.
MOartea are propriile ei ritualuri, visul m-a adus in acest ritual. Transformativ. Si mi s-a cerut sa spal toti mortii adusi. De ce mai multi morti? De ce pana si aceasta numire din substrat "sa spal mortii"? Si mortii altora sunt la fel de sacrii, la fel de umani, asta face parte tot din a fi uman. E nevoie de atat de multa compasiune................
Doamne iarta-ma pentru toata lipsa mea de compasiune!! Am fost atat de inghetata in fata mortii tatalui meu, nu am putut patrunde sensul acestei transformari. Nici acum nu stiu cat voi putea, dar voi incerca sa am compasiune.
vineri, iulie 29, 2011
gandul tibetan and quanul & punctul samuraiului
Am mai auzit termenul asta inainte, legat cumva de taichi... de data asta e dintr-un vis in care invatam sa fac acest quan si ce semnifica el. Era un fel de mandala facuta din foarte multe linii intortocheate (ca si mintea mea) pe care incercam sa le reproduc si eram destul de stangace... un fel de profesor sau conferentiar explica logica quanului. La sfarsit ne-a aratat imagini obtinute cu tehnica quanului, numai ca nu mai erau arcuri de linii, ci imagini atat de reusite si de vii, peisaje, iar cel mai impresionante mi s-au oarut cele cu pasari salbatice pe rau sau lac. Cumva tesatura de linii incalcite privita din afara oferea o imagine superba.
Gandul tibetan... era gandul unic, cu un singur strat la care doream sa ajung. Gandul unic. Erau mai multe niveluri ale gandirii. Maestul ma calauzea sa inteleg diferentele, din ce in ce avansand in acest spatiu al gandurilor ajungeam la niveluri unde gandurile erau stratificate tot mai putin. Dar gandul tibetan era un ultim nivel, unde nu era decat u singur strat, toate gandurile intr-un singur spatiu, intr-o singura unda. Acesta era gandul tibetan la care nu am ajuns.
Insa in noaptea urmatoare, am descoperit punctul samuraiului. Ma bufneste rasul, dar asta e. Intr-un fel de semiconstienta - semivisare, nici macar nu pot explica de unde a pornit totul, dar a fost o senzatie foarte plina de sens. In fata mortii, samuraiul are mintea toata concentrata intr-un singur punct. De ce aveam in minte un samurai? Habar nu am, poate pentru ca e vorba despre atitudinea sa. Ca sapoti trage o sageata, trebuie sa fii intr-un singur punct. Ca sa scoti o catana din teaca exact in momentul in care glontul vine catre tine si sa il poti devia (am vazut de curand la Discovery un reportaj) mintea ta este lipsita de orice alte ganduri. Emotiile si orice alte ganduri te deviaza de la scop si de la moment. Toata constienta intr-un singur punct. Nu pot descrie altfel. Dar in starea aceea am simtit ca sunt in acel punct si totul parea dilatat, intens... cateva momente.
Oare cand am sa stiu cine sunt si ce sunt? Am senzatia ca in ultimul timp majoritatea lucrurllor pe care ziua nici macar nu imi pot imagina ca le pot simti si face, desi le stiu de foarte mult timp, noapte vin de la sine in mintea mea si ma uimesc prin intensitatea lor. Ziua e atata zgomot in capul meu desi constient incerc sa imi strunesc mintea, iar noaptea parca as fi de fapt treaza si lucrurile se intampla cu sens.
Gandul tibetan... era gandul unic, cu un singur strat la care doream sa ajung. Gandul unic. Erau mai multe niveluri ale gandirii. Maestul ma calauzea sa inteleg diferentele, din ce in ce avansand in acest spatiu al gandurilor ajungeam la niveluri unde gandurile erau stratificate tot mai putin. Dar gandul tibetan era un ultim nivel, unde nu era decat u singur strat, toate gandurile intr-un singur spatiu, intr-o singura unda. Acesta era gandul tibetan la care nu am ajuns.
Insa in noaptea urmatoare, am descoperit punctul samuraiului. Ma bufneste rasul, dar asta e. Intr-un fel de semiconstienta - semivisare, nici macar nu pot explica de unde a pornit totul, dar a fost o senzatie foarte plina de sens. In fata mortii, samuraiul are mintea toata concentrata intr-un singur punct. De ce aveam in minte un samurai? Habar nu am, poate pentru ca e vorba despre atitudinea sa. Ca sapoti trage o sageata, trebuie sa fii intr-un singur punct. Ca sa scoti o catana din teaca exact in momentul in care glontul vine catre tine si sa il poti devia (am vazut de curand la Discovery un reportaj) mintea ta este lipsita de orice alte ganduri. Emotiile si orice alte ganduri te deviaza de la scop si de la moment. Toata constienta intr-un singur punct. Nu pot descrie altfel. Dar in starea aceea am simtit ca sunt in acel punct si totul parea dilatat, intens... cateva momente.
Oare cand am sa stiu cine sunt si ce sunt? Am senzatia ca in ultimul timp majoritatea lucrurllor pe care ziua nici macar nu imi pot imagina ca le pot simti si face, desi le stiu de foarte mult timp, noapte vin de la sine in mintea mea si ma uimesc prin intensitatea lor. Ziua e atata zgomot in capul meu desi constient incerc sa imi strunesc mintea, iar noaptea parca as fi de fapt treaza si lucrurile se intampla cu sens.
sâmbătă, iulie 16, 2011
ziua de duminica care ma bantuie inca
azi a fost o lunga zi de duminica... de ce refuza zilele astea sa plece pentru totdeauna? de ce se intorc iar si iar sa imi bantuie viata???
nu pot sa cred ca au trecut 20 de ani, dar sunt imprimate in creierul meu ca si cum as fi trait in vremea razboiului si a foametei... nu a fost decat apasatoarea, lipsita de sens zi de duminica din comunism. Cand strazile erau pline de praf si toride, cand oamenii au renuntat pana si sa mai iasa din casa si chiar parintii sa ne mai duca in Oraselul copiilor, unde nu se intampla decat ca se mai strica o masinuta si mancam vata de zahar roz pe bat.... Lunga zi de duminica care imi bantuie viata!
nu penele de curent, nu foametea, nu frigul mi-au desertizat sufletul, ci lunga zi in care nu stiam ce pot face ca sa treaca timpul. Ce insemna sa treaca timpul? ce avea sa se intample dupa aceasta trecere goala a timpului? daca dormeam, ce avea sa fie in noua zi, in noua saptamana? Nimic care sa imi dea un sens pentru ziua de duminica care venea inevitabil.
Nu am facut decat sa lupt in toti acesti ani cu acest sentiment de lipsa de sens. Si daca ma voi casatori si voi fi o femeie la locul ei cu serviciu si copii, care se ingrasa facan checuri si mancaruri grase si va fi prost tratata de un sot care traieste si el degeaba si se insoara in cele din urma cu sticla... asta inseamna viata cu sens? si daca voi refuza toate astea si voi trai bine, cu bani, si silueta si atragatoare, asta inseamna sens? toate duc inevitabi catre nimic si moarte si catre lungi zile in care nu ai ce sa faci. Duminici dupa duminici.
Lipseau povestile din viata. Cele spuse de bunici, cele spuse de parinti. Tineam atat de mult la Mos Gerila si nu vroiam sa aud si sa cred ca nu e real. Vroiam sa cred ca copacii sunt fiinte si ca vantul e un zeu intelept. Am refuzat sa citesc Balzac, dar am citit toti autorii SF care mi-au cazut in mana, convinsa ca exista o astfel de lume si ca scopul suprem este de a ajunge in imensitatea spatiului pentru a descoperii noi lumi. Si m-am bucurat enorm ca duminica a inceput sa se difuzeze Star Trek. Star Trek a fost semnalul ca lumea comunismului s-a schimbat.
Dar comunismul nu a plecat niciodata din familiile noastre, din casele noastre, de pe strazile noastre... si in nici un caz din sufletul meu.. Ma bantuie constant si ciclic fantoma lui. E in toate zilele acestea lungi in care nu stiu pentru ce traiesc. Cand nu mai cred in nimic si nimic in mine nu imi mai vorbeste. Cand toate lucrurile pe care le-am reintemeiat in mine cu atata grija, si respect, si dragoste revin la goliciunea si desartaciunea a ceea ce a fost in mine in lungile zile de duminica. Iar vara era o duminica continua.
PS - multi dintre noi nu ne-am casatorit si nu am facut copii. Cred ca suntem generatia cu cei mai putini copii facuti, vreodata, noi cei nascuti in jurul anului 80 in Romania, in Bucuresti, mai ales; multi dintre noi, ca si mine, cauta inca sensul. Cred ca daca nu ar semana atat de mult, ar fi fascinant sa ne auzi povestile fiecaruia, cum am pornit pe drumul catre sens prin praful zilei de duminica.
nu pot sa cred ca au trecut 20 de ani, dar sunt imprimate in creierul meu ca si cum as fi trait in vremea razboiului si a foametei... nu a fost decat apasatoarea, lipsita de sens zi de duminica din comunism. Cand strazile erau pline de praf si toride, cand oamenii au renuntat pana si sa mai iasa din casa si chiar parintii sa ne mai duca in Oraselul copiilor, unde nu se intampla decat ca se mai strica o masinuta si mancam vata de zahar roz pe bat.... Lunga zi de duminica care imi bantuie viata!
nu penele de curent, nu foametea, nu frigul mi-au desertizat sufletul, ci lunga zi in care nu stiam ce pot face ca sa treaca timpul. Ce insemna sa treaca timpul? ce avea sa se intample dupa aceasta trecere goala a timpului? daca dormeam, ce avea sa fie in noua zi, in noua saptamana? Nimic care sa imi dea un sens pentru ziua de duminica care venea inevitabil.
Nu am facut decat sa lupt in toti acesti ani cu acest sentiment de lipsa de sens. Si daca ma voi casatori si voi fi o femeie la locul ei cu serviciu si copii, care se ingrasa facan checuri si mancaruri grase si va fi prost tratata de un sot care traieste si el degeaba si se insoara in cele din urma cu sticla... asta inseamna viata cu sens? si daca voi refuza toate astea si voi trai bine, cu bani, si silueta si atragatoare, asta inseamna sens? toate duc inevitabi catre nimic si moarte si catre lungi zile in care nu ai ce sa faci. Duminici dupa duminici.
Lipseau povestile din viata. Cele spuse de bunici, cele spuse de parinti. Tineam atat de mult la Mos Gerila si nu vroiam sa aud si sa cred ca nu e real. Vroiam sa cred ca copacii sunt fiinte si ca vantul e un zeu intelept. Am refuzat sa citesc Balzac, dar am citit toti autorii SF care mi-au cazut in mana, convinsa ca exista o astfel de lume si ca scopul suprem este de a ajunge in imensitatea spatiului pentru a descoperii noi lumi. Si m-am bucurat enorm ca duminica a inceput sa se difuzeze Star Trek. Star Trek a fost semnalul ca lumea comunismului s-a schimbat.
Dar comunismul nu a plecat niciodata din familiile noastre, din casele noastre, de pe strazile noastre... si in nici un caz din sufletul meu.. Ma bantuie constant si ciclic fantoma lui. E in toate zilele acestea lungi in care nu stiu pentru ce traiesc. Cand nu mai cred in nimic si nimic in mine nu imi mai vorbeste. Cand toate lucrurile pe care le-am reintemeiat in mine cu atata grija, si respect, si dragoste revin la goliciunea si desartaciunea a ceea ce a fost in mine in lungile zile de duminica. Iar vara era o duminica continua.
PS - multi dintre noi nu ne-am casatorit si nu am facut copii. Cred ca suntem generatia cu cei mai putini copii facuti, vreodata, noi cei nascuti in jurul anului 80 in Romania, in Bucuresti, mai ales; multi dintre noi, ca si mine, cauta inca sensul. Cred ca daca nu ar semana atat de mult, ar fi fascinant sa ne auzi povestile fiecaruia, cum am pornit pe drumul catre sens prin praful zilei de duminica.
miercuri, iulie 13, 2011
ani de zile
Sunt ani de zile de cand scriu in acest minijurnal. Inca nu stapanesc notiunea de blog, nu cred ca lucrul pe care il creez eu aici se cheama blog. Dar daca este blog atunci sunt norocoasa ca nu prea stie nimeni :)
Scriu jurnale cam de pe la 13 ani. NU le-am mai recitit pe niciunele. Dar imi face placere sa revad momente ale vietii mele prin acest minijurnal. Unele au fost dulci, unele amare, altele nesabuite... Dar majoritatea sunt pline de acel ceva care m-a traversat in timp, de acel ceva. de acea mirare, de emotie... de acele lucruri care nu sunt nimic.
Scriu jurnale cam de pe la 13 ani. NU le-am mai recitit pe niciunele. Dar imi face placere sa revad momente ale vietii mele prin acest minijurnal. Unele au fost dulci, unele amare, altele nesabuite... Dar majoritatea sunt pline de acel ceva care m-a traversat in timp, de acel ceva. de acea mirare, de emotie... de acele lucruri care nu sunt nimic.
ras in uter
Am ras in uter. Daca privesc acum la acel vis, imi dau seama ca are legatira cu modul in care ma simt acum in corpul meu. Totul a inceput de acolo. POti fi constient prin corp? O constiinta a prezentei corporale. Radeam prin corpul fraged, prin spasmele corpului fericit. E greu de descris.
Am accesat acest nivel insa. Ma intreb daca as fi avut pana acum o practica consecventa de meditatie etc ce accesam? Insa cred ca accesez treptat toate acestea, ca intr-o calatorie a vietii, spatiat in timp, dar cu sens. Si natural.
Am accesat acest nivel insa. Ma intreb daca as fi avut pana acum o practica consecventa de meditatie etc ce accesam? Insa cred ca accesez treptat toate acestea, ca intr-o calatorie a vietii, spatiat in timp, dar cu sens. Si natural.
gest
Vreau sa ajung sa scriu cu un gest povestea vietii mele.
Vreau sa ajung sa pun printr-un punct accentul existentei.
Vreau cu o singura piatra sa construiesc totul.
Cu un gest sa trasez linia perfecta a unui moment efemer.
Sa fiu in fiecare moment una.
Vreau sa ajung sa pun printr-un punct accentul existentei.
Vreau cu o singura piatra sa construiesc totul.
Cu un gest sa trasez linia perfecta a unui moment efemer.
Sa fiu in fiecare moment una.
forma si creier
In mod ironic, nu am apreciat niciodata forma cu care am scris, de mic copil am respins ideea de caligrafie, ideea de a repeta pentru a ajunge la o forma ideala. Iar in acelasi timp m-a dominat din interior compulsia pentru forma, pentru a transpune in miscare o stare, pentru a gasi in cele mai simple forme plenitudinea sensului. Sau altfel spus, a pune sensul acesta incarcat de pasiune, de miscare, de necunoscut, intuit in mine - intr-o forma simpla, dar esentiala. M-a atras capacitatea japonezilor de a creea printr-un gest, o miscare de penita un spatiu al sensului; printr-o forma - un fir de floare si o tulpina, printr-un gest teatral etc un spatiu pentru acest sens interior.
Mi-a placut sa ma joc si niciodata sa repet. Chiar si acum. Imi place lutul, textura sa, modelabilitatea sa incerta, dar am folosit ce mi-a oferit, am trait, iar acum mi se pare redundant.
Am privit meditatia, zenul, compasiunea cu submisivitate si inocenta. De altfel, singura mea calitate in tot ceea ce fac este doar inocenta. In rest sunt un om viu si ma misc intre forme si repetitii, refuzand constient sau nu sa repet de prea multe ori ceva, chiar si ceva valoros.
Fiecare aspect nou descoperit prin estetic, prin arta, prin plenitudinea frumosului recartografiaza traseele noastre neuronale si le schimba. Nu stiu de ce, dar imi dau seama ca totul tine de forma. E ca si cum (gandesc asta de ceva timp) suntem fiinte cu o sensibilitate extraordinara la spatiu - spatialitate. Spatiul cred ca ocupa cea mai mare parte a creierului nostru - spatialitatea holografica a mintii noastre. Trebuie sa dimensoineze si sa holografieze pentru a manipula - transforma - schimba. Emotii, idei, trairi inconstiente (incarcaturi simbolice) - totul are sens cand ocupa un spatiu, de care suntem foarte putin constienti, dar atunci cand manevram "obiectul" parca ii vedem pozitia in tesatura hologramei. relatia cu celelalt "obiecte", modul in care lucrurile se spatializeaza vertical si orizontal, pentru a se relationa diferit - reconfigurrea retelei.
Creand forma creez instrumentul unei transformari, vehiculul spatial al unor sensuri complex simbolice ce fac parte dintr-o matrice simbolica - care altfel ne scapa, ramane complet inconstienta. Nu va deveni niciodata complet constienta, dar e resemnificata, transformata, adancita, regasita in insight.
E clar ca mie imi place doar sa descopar. Repetitia nu imi permite sa tin pasul cu transformarile interioare, cu dinamica, cu schimbarea continua de stari interne. Exista in mine compulsia miscarii, iar a creea miscarea ma face constienta de noi adancimi, de noi dimensiuni psihosomatice. Fascinatia mea curge prin venele intregului corp, ma proiectez - sau ma simt - in intregul corp, asa cum am estimat. Picioarele au o semnificatie, mainile alta, organele si postura... ca intr-o creatie asiatica. Nu pot insa repeta decat mental o forma. Creat in exterior efemeritatea gestului, lipsa de continut ulterior a obiectului, fac repetitia neinteresanta, neatractiva pentru mine. Am trecut la alt continut, cel creat deja e irelevant pentru noua stare.
Care este sensul repetarii formelor?
Mi-a placut sa ma joc si niciodata sa repet. Chiar si acum. Imi place lutul, textura sa, modelabilitatea sa incerta, dar am folosit ce mi-a oferit, am trait, iar acum mi se pare redundant.
Am privit meditatia, zenul, compasiunea cu submisivitate si inocenta. De altfel, singura mea calitate in tot ceea ce fac este doar inocenta. In rest sunt un om viu si ma misc intre forme si repetitii, refuzand constient sau nu sa repet de prea multe ori ceva, chiar si ceva valoros.
Fiecare aspect nou descoperit prin estetic, prin arta, prin plenitudinea frumosului recartografiaza traseele noastre neuronale si le schimba. Nu stiu de ce, dar imi dau seama ca totul tine de forma. E ca si cum (gandesc asta de ceva timp) suntem fiinte cu o sensibilitate extraordinara la spatiu - spatialitate. Spatiul cred ca ocupa cea mai mare parte a creierului nostru - spatialitatea holografica a mintii noastre. Trebuie sa dimensoineze si sa holografieze pentru a manipula - transforma - schimba. Emotii, idei, trairi inconstiente (incarcaturi simbolice) - totul are sens cand ocupa un spatiu, de care suntem foarte putin constienti, dar atunci cand manevram "obiectul" parca ii vedem pozitia in tesatura hologramei. relatia cu celelalt "obiecte", modul in care lucrurile se spatializeaza vertical si orizontal, pentru a se relationa diferit - reconfigurrea retelei.
Creand forma creez instrumentul unei transformari, vehiculul spatial al unor sensuri complex simbolice ce fac parte dintr-o matrice simbolica - care altfel ne scapa, ramane complet inconstienta. Nu va deveni niciodata complet constienta, dar e resemnificata, transformata, adancita, regasita in insight.
E clar ca mie imi place doar sa descopar. Repetitia nu imi permite sa tin pasul cu transformarile interioare, cu dinamica, cu schimbarea continua de stari interne. Exista in mine compulsia miscarii, iar a creea miscarea ma face constienta de noi adancimi, de noi dimensiuni psihosomatice. Fascinatia mea curge prin venele intregului corp, ma proiectez - sau ma simt - in intregul corp, asa cum am estimat. Picioarele au o semnificatie, mainile alta, organele si postura... ca intr-o creatie asiatica. Nu pot insa repeta decat mental o forma. Creat in exterior efemeritatea gestului, lipsa de continut ulterior a obiectului, fac repetitia neinteresanta, neatractiva pentru mine. Am trecut la alt continut, cel creat deja e irelevant pentru noua stare.
Care este sensul repetarii formelor?
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Paypal
