autocompasiune

Singurul răspuns pe care-l putem da suferinței este numai din propria noastră cea mai profundă umanitate. Orice alt răspuns nu este numai insuficient pentru ceilalți, dar este absolut insuficient și pentru noi. Dacă nu întâmpinăm suferința cu cea mai profundă compasiune pentru fiecare strop de durere – din mine și din tine –, atunci împietrim. Precum calcarul din picăturile de apă, se așază în noi, ridicând stalagmite. Împietrim față de viață, murim puțin câte puțin, de jos în sus, până ce suntem izgoniți din propria inimă și din propriul corp, prizonieri în închisoarea minții noastre, păzite de un torționar feroce – chiar mintea.

Nu poți fi martor la manifestarea brutală a naturii prin oameni, la forța vie, agresivitatea pură, fără să împietrești. Asemenea sotiei lui Lot, cea a cărei compulsie a fost să privească răul, distrugerea cu ochii ei, devenim un stâlp de sare. Răul, agresivitatea, furia sunt și în noi. Când le vezi în afara ta, ai adevărata dimensiune a distrugerii din tine, a cruzimii la care ești împins de nebunie, de căderea oricărăr granițe, oricărei cenzuri. E un hău al violenței, autodistrugerii, adicției, furiei fără limite, urii, strigătului de nebunie în noi toți. Nu poți privi în acest hău – înîuntru sau în afara ta – fără să împietrești. Furia oarbă, agresivitatea crudă, brută – toți suntem capabili de ele. E ca o posesie din interior de către o forță întunecată mai mare ca tine. Câdn norii furiei se risipesc rămâne distrugerea, rușinea, durerea. Dacă suntem norocoși să avem un eu suficient de puternic. Altfel rămâne beția puterii, nebunia, instinctul și setea de mai multă oroare, vârtejul distrugerii și al autodistrugerii.

Când împietrim brusc, spunem stop! Nu mai existăm în noi, rămânem în acel moment suspendat, pe care nu-l putem depăși. Viața noastră merge înainte, dar nu cu noi. Noi am rămas în „freeze”, suntem morți pentru noi.

Când împietrim puțin câte puțin, cu stropii de durere pe care nu i-am putut distila, nici nu ne dăm seama că murim. Ne e rușine să arătăm insuficiența noastră lumii. Cum ne încleștăm și anchilozăm, întâi mâinile, picioarele, spatele, gâtul până nu mai putem oferi nimic ca răspuns la durerea celorlalți, decât poate un rictus. Suntem șocați de propria noastră neputință, de cât de defecți suntem. Rămânem în rușine, morți în viață, paralizați de frică, de insuficiența propriei umanități. Dar nu eram așa îți spui, eu știu ce înseamnă suferința, am plâns și eu... Însă nu crezi cu adevărat că meriți iubirea care ar putea dezgheța tot, dizolva sarea depusă în membrele tale, în corp și în inimă. Știi de ce ai nevoie, știi ce ai fi putut oferi suferinței ca jertfă – propria suferință, compasiunea matură, iubirea de mamă –, dar totul e atât de împietrit că nu ai putut fi mai mult, că nu ai putut fi suficient uman, că n-ai putut da totul și ai fugit, că ți-a fost frică, că nu ai avut soluții, nu ai putut....

Dacă ar fi să mă întorc în timp, probabil că aș privi cu multă iubire, atât în afară, cât și în interior. Mai ales către interior aș încerca să arăt compasiune. Eu nu pot curpinde răul cu mintea mea și îmi dau seama că și bunătatea și frumosul mă copleșesc. Până nu mă împac cu neputința, egoismul, furia, răutatea, invidia, cruzimea, instinctele mele, nici nu am să pot să cred în ele cu adevărat. Nu am să cred că poți fi capabil de bunătate conștientă în fiecare act. Că bunătatea, frumosul pot sta mai presus de meschinăria din noi.  Întotdeauna le-am idealizat, le-am clivat, ba chiar mi-a fost rușine că le am în mine ca de un defect. Căci fie ești meschin, insuficient, fie ești perfect. Și am suferit pentru că bunătatea întotdeauna m-a învins, chiar dacă eu nu am fost suficient de bună. Nu puteam înțelege cum să le fac să coexiste., bun și rău, generos și insuficient, umil și puternic, luminos și murdar, magic și real, conținut și incontenabil.

Când privești suferința în alții, meriți și tu momentul tău de autocompasiune. Clar!

rugăciune

 Dă-mi puterea de a medita! Dă-mi claritatea minții, mintea limpede, mereu aceeași, neschimbată în furtuna timpului!

Mă iert pentru neputința mea. Mă iert pentru slăbiciunea mea. Mă iert pentru frica și anxietatea mea. Mă iert.

Mă iubesc. 

Ai curaj să o zici cu voce tare?

jim

 Nu cred că m-aș fi putut îndrăgosti vreodată de Jim Morrison. Nu era genul meu de bărbat, de fapt era un copil. A fost însă singura muzică pe care o puteam asculta, când aveam durerile acelea groaznice de cap, și singurul lucru pe care-l puteam face. Și muzica care mi-a spus „Știi, de fapt, nu trebuie să urmezi sistemul. Fuck it! Da, poți fi și iresponsabilă uneori, da, nu trebuie să faci lucrurile corect sau bine, sau să fii mereu bună. Merită să fii și egoistă câteodată. Poți să și greșești, să exagerezi, să o dai rău de tot în bară. În numele vieții din tine, în numele experienței. Lasă-te să fii! Nebunia are sens, să renunți la logica conștientului, lasă-te să cazi în tine... nu-ți mai fie frică de inconștient!” Timp de zece pași pe trotoarul înghețat totul a devenit foarte relativ, cu muzica lor în fundal. Totul s-a relativizat și am ales drumul experienței. Mi-am dat voie să fiu și pentru mine, să fiu ne-bună.

Cred că am văzut în privirea lui privirea mea. iar ritmurile muzicii ăsteia redau ceva din inconștientul meu, din încurcătura din el - a se citi entanglement :) -, ceva ce nu am prins încă, dar are o vitalitate de o nuanță aparte, un libido cu un alt gust. Să-l iubesc pe Jim Morrison ar fi ca un incest.

Mi-e dor de B. Ea întotdeana accepta fanteziile mele.

vis

 Au reînceput visele.

Am avut o serie de vise interesante. Unul a fost despre acea parte din mine care se joacă în zăpadă, atât de liberă, sinceră, creativă și jucăușă. Și umană. S-a întors parcă la mine, parcă m-am întors zece ani în trecut. Interesant este că a trebuit să mă întorc în Antalya ca să revină, ca să am acest vis. În vis un manager străin se îndrăgostise de mine, iar eu îi explicam de ce nu se poate (eu am un soț și un copil, avea și el), dar apoi mergeam ținându-ne de mână pe străzi pline de zăpadă, mai era o prietenă aproape, eram plini de voie bună. Atunci eu l-am tras sau l-am aruncat în zăpadă, știind parcă de ce s-a îndrăgostit de mine și simțindu-mi inima plină de acel fior - bucuria mea de viață, jocul, libertatea mea de a fi pur și simplu. Știam că asta era fermecător cu o parte a minții, așa s-au îndrăgostit de mine toți prietenii mei. M-am trezit și ce era important în mintea mea era uimirea față această efuziune a mea. Mi-am adus aminte de mine. Simplitatea pe care puteam să o aduc în viață, într-o viață atât de complicată de pierderi și neajunsuri, dar și de mintea mea deloc simplă. Cum puteam rămâne fidelă acelei simplități, bucuriei de a fi în zăpadă, să mă bucur atât de sincer de oameni?!

Apoi mi-am înfruntat rușinea și frica într-un grup de supervizare, dar frica mi-o observasem de ceva timp. În timpul unui exercițiu de conștientizare a corpului și a legăturilor, am realizat ceva foarte important. Pentru mine iubirea și relațiile se exprimă prin mâini. Din inima mea iubirea mângâie prin mâini. Acesta este traseul. Mâinile mele oferă. Acea parte jucăușă oferea iubirea necondiționat, îngăduia și accepta cu bunăvoință, cu un firesc venit nu din inocență, ci din a fi. E greu de pus în cuvinte. Nu inocență, ci o minte a eternului început, a nesfârșitei speranțe. O încredere în ce-i mai bun în oameni, în ciuda a ceea ce este urât. Apoi am trăit acea neputință. Întâi lupta mea cu inconștientul acelor oameni, care punea totul în forme fixe și judeca. M-am luptat ca să nu mă înghită, ce morișcă imensă de înghițit suflete! Într-o lume a dereglării, orice efort al meu de a mă reechilibra se solda cu un haos. Ai nevoie să poți trăi, să poți simboliza sau măcar împărtăși ce vine din tine. Dar acolo totul era sterp, nicio oglindire a sufletului, nicio expresie din ceea ce puteam crea nu avea sens pentru ei. Și asta a fost o adevărată traumă. Reducerea la un „existon” - un robot uman lipsit de simbol. E dramatic și nu poti măcar înțelege ce ți se întâmplă: când nu există nicio oglindire din partea celor care te înconjoară a ceea ce ești pe de-a-ntregul te alienezi și de ei, și de tine, și nici măcar nu e vina lor. Pur și simplu nu se poate. Iar eu am simțit că nu pot, nu le pot da nici eu mai mult. Am refuzat să le dau, m-am opus, am luptat, până am ieșit la liman. M-am opus oglindirii lor înguste. Dar cu ce cost! M-am închis în mine, m-am rupt, am uitat bucuria. Fiindcă atunci când numai tu vezi sensul luptei tale, furia, accesele tale de mânie, depresia, lacrimile sunt numai semnele tale de slăbiciune și defectele tale, iar atunci când nici măcar tu nu înțelegi de unde reacțiile tale atât de negative în fața unor oameni cu adevărat foarte generoși și buni, tu ești chiar rău. Ceva e profund greșit la tine. A fost traumatic fără doar și poate, iar abia acum am reușit să aduc mai multă lumină, să înțeleg refuzul mâinilor mele, independent de voința mea conștientă, de a mai oferi iubire. Dar și inima mi se strângea. Am trecut prin lucruri mult mai grele, prin vremuri mult mai aspre, dar am avut cu cine lupta și cum să strig asta. Când adversarii tăi sunt fantome ale minții altuia, dar și ale propriei tale minți, ești doar un don Quichote.

Apoi a apărut un alt vis.

Era o procesiune funerară, Era întuneric. Mulți oameni însoțeau această mașină funerară, un dric, în care se vedea întinsă moartă o femeie în vârstă. Priveam, parcă însoțită și de altă femeie, dintr-o parte a străzii. Apoi femeia a devenit mult mai tânără, am văzut-o mișcând, au văzut și alții și au început să strige: ”Opriți, stați, e vie!” Strigau entuziasmați, plini de speranță și bucurie. Și eu m-am bucurat. Acum tănăra era de fapt o copilă, o adolescentă, iar prietenele ei erau emoționate și au venit să o îmbrățișeze. Asta doream și eu, să ne reîntâlnim, de parcă eram una dintre acele prietene, numai că acum eram într-un autobuz și așteptam să întoarcă în acea piațetă, să pot coborî. Așteptam la ușa din față nerăbdătoare, însoțită tot de acea persoană de la început. Și eu eram mult mai mică. Autobuzul a făcut un fel de întoarcere în cerc, am trecut pe lângă dric și speram că va opri, dar el a continuat până a întors  complet, a trecut parcă de stație, dar a oprit dincolo de intersecție, de rond, la trotoar. Însă acum se făcea că eu deja coborâsem și așteptam, de fapt, să căboare oamenii de la acea procesiune. Autobuzul era plin și mă uitam de departe, din spate, cum coboară. Totul părea că se încheiase, eram mulțumită, mergeam pe acel trotoar împreună cu acea persoană, care era mai tânără. Eu eram deja mai mare, să fi fost la vremea studenției. Parcă pierdusem autobuzul care să ne ducă spre casă, dar mă simțeam în control, așteptam cred un taxi care trebuia să apară, îl chemasem prin aplicație și calculam că voi duce această fată mai tânără acasă în Pantelimon, apoi mă va duce pe mine în Cosmopolis. Mă gândeam la cost, dar simteam că e ok. Parcă eram în zilele noastre. Toate imaginile până atunci mi-aduceau aminte de copilărie, de cenușiul adolescenței, de iernile reci marcate de sărăcie și peisaje urbane comuniste. Taxiul ăsta parcă avea să călătorească și prin timp. M-am trezit aici.

Cred că avem nevoie să recupărăm acel trecut, oricât de îndepărtat, oricât de sumbru, în el e o parte din cine suntem, care de fapt e vie. Visurile ei, idealurile ei, ce a fost important pentru ea s-au transformat în cine suntem noi astăzi. Adolescența mea cenușie poartă sufletul meu.

suferință sau zen

Îmi dau în sfârșit seama că la un moment dat eu nu am mai putut duce durerea. Probabil am disociat și m-am blocat în trecerea aceasta liberă a iubirii din inimă prin mâini, către viață, către ceilalți. Undeva simbolul s-a blocat.

Acum știu că trebuie să iei durerea și să o înghiți, să o îndeși în tine, până în picioare, până devine rădăcinile tale umane, ale răstignirii tale... Cu picioarele țintuite pe cruce, cu mâinile țintuite, suferi existența, ar zice Jung. Iar prin rana de suliță se scurge în lume compasiunea ta. Ești uman, muritor, dar aproape de cer.

Mă gândeam, într-un alt tren al gândurilor, la limitele setate în mod asertiv. Apoi am realizat că orice limită pe care o pui cu asertivitate e de fapt o agresiune, o agresiune care, fără să realizezi decât cu foarte multă sensibilitate, se întâmplă întâi în tine. Ai nevoie de o energie la fel de mare ca să reprimi o dorință/nevoie/tendință/un impuls pe cât de puternică este aceasta, spunea Fairbairn, dacă nu mă înșel. Deci pentru a impune limite în exterior cu fermitate, acea fermitate începe întâi în tine, împotriva unei părți din tine. Poate o parte compliantă, care își dorește să existe fără conflict, chiar în simbioză cu celălalt, o parte îngăduitoare care vede întâi lucrurile bune din ceilalți. Limitele puse cu asertivitate sunt o agresiune care provoacă în exterior o reacție de a fi fost respins, umilit, în cele din urmă, agresat. Sunt instrumentul unui eu de fapt imatur, cu granițe bine delimitate, dar rigide. Sunt bine delimitate tocmai pentru a se apăra. Un eu sănătos, se spune, are mijloace de apărare eficiente, sănătoase, adaptive. Dar aș spune că un eu matur are granițe flexibile, pe care ține prea puțin să le întărească prin gesturi limitative. El e conștient de condiția sa umilă, de intermediar între un pol al ființei mai mari, incognoscibil - inconștientul larg al ființei sale - și celălalt, un altul, care intră în relație cu eul său, dar mai ales cu toată ființa sa, iar undeva, în transferul de trăiri ale ființelor noastre, doi este de fapt unul. Un eu matur mizează pe co-reglare, nu pe limitare. Mizează pe prezența sa în relație pe care ”cel de dincolo de eul” celuilalt o va simți instinctiv și îi va răspunde de la acel nivel profund. Dacă eul este construcție, gânduri, alegerea unei singure atitudini din continuumul contrariilor, ființa e fluidă, e complexă, iar dansul său înseamnă jocul de lumini al diverselor fațete ale continuumului.

De aici lipsa de reacție a acelor maeștri budiști ai minții care privesc un răufăcător fără a se atașa de o anume atitudine. Ei își prezintă întreaga ființă și văd întreaga ființă a celuilalt, care în mod uimitor le răspunde.

water

Is it love between us 

or just water?

Water all around, 

grey and dark, and wet, and cold

Is it love between us 

or just water?

Circles that we make in mind,

dripping, dropping sounds

lines that go for ever

in nowhere

Is it love between us

or just dancing mirrors?

Is it your reflection

in these shadows?

Or is my projection,

on the trembling faces –

circles of thoughts,

circles of feelings,

some memories, 

some hope and dreams...

Is it love at all or water all?

Dark or dawn or it is daylight?

I see you, but I hear dripping drops inside

in my heart,

and in my mind.

Jung

 

Dumnezeu vrea să se nască din flăcările conștientizării omului, avântându-se din ce în ce mai sus, dar ce se întâmplă dacă acesta nu își are rădăcinile înfipte în pământ, dacă nu există o casă de piatră unde focul lui Dumnezeu să poată arde neîncetat, ci o colibă amărâtă din paie care poate dispărea oricând mistuită de flăcări. Ar putea atunci, oare, Dumnezeu să se mai nască? Omul trebuie să-l poată îndura pe Dumnezeu. Acesta este scopul suprem al purtătorului rațiunii. El trebuie să pledeze pentru pământ. […] Dumnezeu are nevoie de om ca să devină conștient, așa cum are nevoie de limite în timp și spațiu. Așadar, haideți să-I fim limite în timp și spațiu – un templu lumesc.

JUNG, C.G.

ce luptă

Ce luptă și ce muncă în a deveni noi înșine. Dacă lumea ar lăsa mințile să fie fără gânduri, să rămâi în ceea ce este! Să interacționăm numai cu simțirile, fără a le da nume, fără a le căuta noimă sau a le da structură. Dacă aș putea rămâne doar cu mine, cu starea liniștită de a fi... Însă am tot felul de întrebări fără răspuns și nu le pot abandona. Iar frica cea mai mare a mea este de lipsa unui sens. Îmi șoptește în minte un vânt singuratic: „Și care-i sensul?”

dans

Cred că divinitățile își dansează dansul lor hipnotic în noi. Noi ori devenim însuși dansul, ori murim.