Cel mai greu îmi este când îmi revin anumite stări din copilărie. Nici măcar nu îmi dau seama ce se întâmplă, pur și simplu mă copleșesc ca și cum mi se întâmplă acum, ca și cum sunt acea persoană care am fost și nimic nu s-a schimbat. Am sentimentul eșecului, neputinței, lipsei de perspectivă, al excluderii. Toate acele stări negative, care, e adevărat, vin cu tot setul de gânduri negative și creează un vârtej în care mă scufund.
Azi am înteles că nu e despre azi, nu e despre acum, nici măcar despre mine cea de azi, e despre toate acele ieri în care am trăit respingere și rușine, neîncredere și sentimentul că nu merit de fapt mai mult. Și tot e greu! Știu sigur că nu acasă am trăit acest sentiment, ci la școală și îmi dau seama că nu era doar sentimentul meu. Da, am luat-o personal, toate acele critici adresate tuturor, toate acele adresări meschine către un mic coleg cu care imediat mă identificam. Puteam fi oricând eu, nu? Dacă mâine nu voi fi suficient de bună să mulțumesc un profesor cu o voce atât de tăioasă? Ce voi face atunci cu mine?! Ce se va întâmpla cu lumea mea? Pe cine mă pot baza să înțeleagă, să îmi ofere puțină alinare? Nu puteam vorbi părinților desprea toate astea, căci nu știam că poate fi și altfel. Cu siguranță ar fi fost doar vina mea și poate nu meritam consolare. Nu mi s-a intamplat des, spre bucuria mea - eram vigilentă - dar am fost și eu expusă fără pic de empatie ridiculizării. Țin minte și azi primul meu răspuns greșit și vocea acră a învățătoarei: "Nici măcar nu știi!" Culmea, știam răspunsul, dar de emoție am răspuns altceva. Nu mi-a dat ocazia să mă corectez. M-a privit dezgustată și mi-a răspuns aspru. Norocul meu, îmi dau seama, că aveam prea multă stimă pentru mine însămi la cei aproape 7 ani ca să accept că am geșit eu cu ceva. Am mers acasă și i-am zis mamei că eu cred că e nedreaptă și nu-i place de mine. A fost un limbo, un yoyo continuu. Ba credeam că mă apreciază, ba că mă detestă profund. 4 ani de incertitudine în care am învățat că nu mă pot baza pe o relație de iubire necondiționată și acceptare în afara casei, că ești acceptat în funcție de ce produci, de ce arăți și nu ceea ce simți, că niciodată nu ești suficient de bun, că ești în siguranță dacă te duce capul, dar când nu faci față emoțional, fizic sau cognitiv nu ești suficient de bun pentru a fi apreciat, că în niciun caz nu vei fi apreciat pentru efort, pentru gândire, pentru originalitate, ce porți în tine și nu știi să exprimi, ci doar pentru ce se vede, ce etalezi. Nu e loc pentru vulnerabilitate într-un mediu al performanței. Nu e timp să te simți rău, căci școala nu așteaptă să te simți tu bine! Nu te poți aștepta să ți se înțeleagă stările emoționale. Ele nu există, există materii, teste, examene, pregătire, mâine, niciun alt acum decât informația primită și redată.
Ei bine, nu era despre mine, era despre toți, dar eu am luat-o personal. Încetul cu încetul, stima mea de sine a început să sară ca un yoyo.
Apoi, ce mi-aduc aminte este momentul în care doamna dirigintă m-a luat deoparte 2 minute la catedră. Două minute din viața ei. Două minute în care m-a scos dintr-o spirală descendentă care amenința să se accelereze, când mi-a zis: "Ai atât de multe interese frumoase. Mi-arăți mai puțin decât știu că e acolo. Ce se întâmplă? Cred că poti mai mult." Două minute de atenție mi-au schimbat viața. Nimic mai mult. Ce am auzit eu? "Ești un om frumos. Meriți atenția mea chiar și acum că nu performezi la nivel maxim. Știu că poți mai mult. Vrei să îmi arăți?" Limba română a devenit materia la care am avut cele mai bune rezultate din acel moment. Iar eu am înțeles, mi-am amintit, că nu greșisem eu catastrofal. Lucrurile sunt relative, pot exista mai multe feluri de a vedea. Profesorii pur și simplu nu vedeau în spatele erorilor mele, nu mă vedeau pe mine, nici nu mă căutau. Am început să pun preț pe stările mele interioare, pe momentele mele de indispoziție, pe libertatea de a greși. Atât cât puteam. Alții nu au fost atât de norocoși.
Școala însăși e fondată pe o premisă falsă. Că dacă nu evaluezi, copiii nu sunt motivați să învețe, să facă nimic. Vor muri proști. Că e nevoie de coerciție ca să înveți. Odată cu școala, pentru mine toți adulții din exterior au devenit evaluatori. Stiam că pot face față evaluărilor, cel puțin intelectual, dar anxietatea era prea mare. Am evitat orice contact personal cu oamenii mari din afara familiei. Preferam să nu mă expun. Până astăzi nu pot avea un contact real, autentic cu oamenii in pozitie de autoritate. Școala încalcă în prea multe feluri regulile naturii. În loc să lase loc motivației naturale de a învăța, rupe cel mai important sistem motivațional care va exista vreodată: atașamentul.
Profesorii este nevoie să devină mai conștienți de cât de mult rău pot face, nu numai de rolul lor pozitiv in societate. Umbra lor e la fel de mare ca a oricărui lucrător în domeniul social, ca și puterea.
Au trecut decenii, și stările acelea încă mă mai bântuie. Mă iau pe nepregătite și îmi sechestrează energia. Le voi da oare de capăt?
