Așa?!
Un maestru zen locuia lângă casa unor oameni obișnuiți care munceau într-o piață. Într-o zi au aflat că fata lor e însărcinată, iar fata, încercând să îl protejeze pe adevăratul tată, un băiat din piața locală, și de rușine, a mințit că maestrul ar fi tatăl copilului ei. Părinții s-au dus la maestru și l-au întrebat dacă este adevărat. Maestrul nu a spus decât: „Așa?!” Atunci ei l-au ocărât, l-au făcut de râs în sat și acesta și-a pierdut orice reputație. Când copilul s-a născut, i-au pus copilul în brațe să îl crească. Maestrul a spus: „Așa?!” și a luat copilul și l-a crescut cu mare grijă, luând ce era nevoie din sat. Dar după un an, de rușine, nemaiputând suporta să trăiască cu ce se întâmplase, fata a mărturisit părinților, care plini de căință au mers înapoi la maestru să își ceară iertare și să ia copilul. Maestrul a spus: „Așa?!” și le-a dat copilul, iar fata s-a măritat cu tatăl copilului.
El acceptă și copilul legitim, și pe cel nelegitim, la fel. El acceptă și când greșești, și când îndrepți, la fel. Și când e, și când nu e. El poate oferi toată iubirea unui copil... care este. Nimic din ce este copilul nu este respins. reparat, ajustat.
Iubirea e pentru fiecare lucru. Cred ca modul de a înțelege compasinea m-a ținut departe de nevoia de iubire. În compasiune, ceva din tine se raportează la ceva exterior. În iubire primește de fapt ceea ce nu puteai să îți oferi. Numai când ceilalți te pot privi cu iubire, poți simți compasiune față de tine. Când acceptarea e totală, când „ținerea” e constantă, cuprinzătoare, blândă și sigură. Ai nevoie de baza sigură a iubirii. Iubirea trebuie să vină de la cineva conștient, conștient de ceea ce oferă. Care vede în întregime.
Iubirea aceasta vine dintr-un ritual interior de a fi cu tot ce este, de a fi in ceea ce este. Lumea gândurilor, lumea construcțiilor, exterioare sau interioare, lumea simbolurilor pietrificate, concretizate este jocul unor copii mari care vor să dea uitării natura simplă și fluidă a lucrurilor. Trauma lor e din pierdere profundă, pierderea mamei, pierderea celor mai dragi ființe și trăiri interioare, pierderea iubirii. Iar jocul lor repetitiv este încercarea de a concretiza, de a da formă și substanță la exterior tuturor lucrurilor pierdute în interior, pentru a fi siguri că pot fi ținute, că nu se pierd iar. Vrem lucruri care dăinuie. Vrem să rămână forme care nu se schimbă, și vrem să transformăm la infinit, să perfecționăm... parcă pentru a pătrunde din nou în acel fluid care schimbă, dar deținând de data aceasta controlul, ca nemuritori care nu mai pot pierde.
Cum unești partea din tine care aparține mamei și partea care aparține copilului? Cum să-i dai fiului puterea de a fi creativ, fără a simți compulsia de a-și salva mama? Din teama de pierdere, el o pietrifică. Din iubire, se sacrifică, sacrifică natura sa, vitalitatea sa - redusă doar la instinct -, pentru a o salva. Căci mama e idealizată, deși femeia e devalorizată. Trăiește o parte din ceea ce este, mare parte căzând în inconștient - ca un păcat al vieții sale animalice, instinctuale -, pentru că dacă el conștient iubește mama reală, vie, el este păcătosul incestuos. Confundă vitalitatea sa și uniunea spirituală cu mama cu sexualitatea. Respinge femeia, salvează mama. Se sacrifică pentru ca iubirea lui pentru ea să dăinuie, în încercarea de a salva ceea ce e inocent în el. Fiul nu-și asumă masculinul dătător de viață, e un puer care creează viață inconștient, în actul sexual instinctual. Creația lui în exterior e fixă, masivă, concretă, e contra naturii, distruge și zăgăzuiește. Se luptă cu mișcările naturală ale lucrurilor, care aduc cu ele, inevitabil, pierdere, instabilitate.
Iisus care se sacrifică e în relație cu Tatăl, care este însă undeva sus, spiritual, intransigent, departe. Și este în relație cu mama, care i-a dat viață din carnea ei, în al cărui trup a fost imersat complet, al cărui puls l-a simțit, l-a urmat, l-a interiorizat. Sacrificiul lui înseamnă întoarcerea la Tată? Eu cred că sacrificiul său este pentru mamă. Dă-mi să îndur toată suferința acestei lumi, pentru a o simți pe mama! Pentru a simți, pentru a mă reuni cu mine, cu trupul care moare, pentru ca moartea să nu însemne ruperea de lume și existența într-un unvivers abstract al ideilor spirituale, ci o reînviere... a trupului. A ceea ce vine de la mama. (Mi-e dor și mă doare iubirea de mama! Ia-mă întreg, ia-mă așa cum sunt, iubește-mă în păcatul meu, în neputința, urâțenia mea! Sunt gata să mor pentru a mă accepta cu totul, pentru mă izbăvi de frica și rușinea mea, mamă!) Iubirea pentru aproape este religia mamei. Adevărata religie este iubirea pentru carnea care este și mama. Iubirea pură, nu păcătoasă - incestuoasă - pentru orice ființă vie născută din mamă. Nu către tată strigă orice om crucificat, ci, privind la tată, strigă către mamă: De ce?! De ce m-ai abandonat? De ce sunt orfan în această lume, de ce sunt rupt de tine, mamă? Căci doar prin mamă poate ajunge la Tată.
Fiul cere iertare Tatălui și așteaptă iubirea lui cu resemnare. Iertarea pe care o caută prin sacrificiul său este impăcarea Tatălui cu mama. Căci tot mama ucide. Tatăl (psihologic) e îngrozit de apriga mamă, de partea necruțătoare a instinctului, a naturii, de lipsa ei de „moralitate”, de discriminare. Ea naște orice, primește pe oricine, ucide totul. Tatăl - lumina conștiinței din noi, ideea de perfecțiune, de puritate, de nemurire, idealul. Este un principiu născut doar în om. El poate fi numai bunătate, doar alb, negrul, răul e desprins din el. Mama e eterna natură, care dă viață și ucide. Fiul ucigaș se identifică nu cu tatăl, cu agresivitatea lui, cu puterea, ci cu latura aprigă a mamei de care e inflaționat, ca posedat de diavol. Tatăl e principiul puterii, mama e însăși puterea, forța lui. Tatăl e judecata, discriminarea, principiul ordonator, mama e însăși ordinea lucrurilor, ceea e este, implacabilul. Dihotomia reală, antinomia care ne scapă din vedere, nu este între lucruri opuse ca binele si răul, ci în interiorul aceleiași categorii, între diferențiat și natura reală a lucrurilor - ascunsă ochiului -, între conștiința care iluminează și cursul firesc în întuneric al vieții, al esenței, al materiei, al existenței. Nimic nu e static, nimic nu rămâne în forma discriminată - diferențiată, ceea ce pentru o secundă e întrevăzut, în clipa următoare se transformă odată cu curgerea din întunecimile sale (ceea ce există, fără a putea fi văzut în adâncul materiei înseși). Brațele râului curg în întuneric.
Tatăl și mama amalgamați, conștiința fiului discerne. Conștiința l-a diferențiat pe fiu de mama, l-a scos din lume și, decoperindu-și goliciunea trupului, îi e rușine de sine. El cere iertare, proiectând rușinea lui asupra Tatălui sub forma mâniei. În brațele mamei atotcuprinzătoare, dintr-o dată apare o schimbare. E acolo un ochi observator, în ochiul mamei e lumina tatălui. În brațele mamei simte că nu e în totalitate copilul naturii vii, fericit de instinct și de vitalitatea sa. În conștiința mamei care-l ține în brațe a pătruns ceva din conștiința tatălui - ceva străin de fluida stare de a fi și a iubi a mamei. Nu se mai simte acceptat și iubit necondiționat, simte că trebuie să „facă ceva” pentru dreptul la a exista. Mama și copilul cad din roata pură a instinctului care funcționează ceas. Desincronizările inevitabile separă psihicul de realitate. Ce-i ideal și ce e concret se separă. Ce e corp și ce e spirit se diferențiază. „Păcatul” e al mamei. Fiul simte că doar el poate salva ce a fost, ce ar fi trebuit să fie, atât mama, cât și pe el, iubirea lor pură și vie. Sacrificiul i se cere lui.
Mama si Tatăl sunt întregul, dar cel din urmă e de nepătruns, e dincolo de realitate. Sunt cele două tărâmuri ale vieții noastre psihice - ale structurii noastre psihoide - ideea și instinctul, mintea si trupul, ființa ideilor și ființa vieții. Uniunea lor naște simbolul viu, copilul interior, autentica noastră relație cu viața. Energia sa se întoarce însă periodic în mama care i-a dat viață, după ce a transformat percepția noastră conștientă asupra lumii. Trăim preluând din minunea vieții crâmpeie fecundate de realitate fluidă și vie care în noi se transformă în frumos, echilibru, sentimentul de a fi în uniune cu lumea, cu viața, în sublim și extaz. Ne naștem de un infinit de ori din Tatăl interior și Mama noastră interioară, cu vitalitatea fiecărui act-simbol al vieții. Dacă am rămâne mereu prezenți la ele, am răsounde la orice întrebare precum maestrul zen: „Așa?!”
