Nu poți fi martor la manifestarea brutală a naturii prin oameni, la forța vie, agresivitatea pură, fără să împietrești. Asemenea sotiei lui Lot, cea a cărei compulsie a fost să privească răul, distrugerea cu ochii ei, devenim un stâlp de sare. Răul, agresivitatea, furia sunt și în noi. Când le vezi în afara ta, ai adevărata dimensiune a distrugerii din tine, a cruzimii la care ești împins de nebunie, de căderea oricărăr granițe, oricărei cenzuri. E un hău al violenței, autodistrugerii, adicției, furiei fără limite, urii, strigătului de nebunie în noi toți. Nu poți privi în acest hău – înîuntru sau în afara ta – fără să împietrești. Furia oarbă, agresivitatea crudă, brută – toți suntem capabili de ele. E ca o posesie din interior de către o forță întunecată mai mare ca tine. Câdn norii furiei se risipesc rămâne distrugerea, rușinea, durerea. Dacă suntem norocoși să avem un eu suficient de puternic. Altfel rămâne beția puterii, nebunia, instinctul și setea de mai multă oroare, vârtejul distrugerii și al autodistrugerii.
Când împietrim brusc, spunem stop! Nu mai existăm în noi, rămânem în acel moment suspendat, pe care nu-l putem depăși. Viața noastră merge înainte, dar nu cu noi. Noi am rămas în „freeze”, suntem morți pentru noi.
Când împietrim puțin câte puțin, cu stropii de durere pe care nu i-am putut distila, nici nu ne dăm seama că murim. Ne e rușine să arătăm insuficiența noastră lumii. Cum ne încleștăm și anchilozăm, întâi mâinile, picioarele, spatele, gâtul până nu mai putem oferi nimic ca răspuns la durerea celorlalți, decât poate un rictus. Suntem șocați de propria noastră neputință, de cât de defecți suntem. Rămânem în rușine, morți în viață, paralizați de frică, de insuficiența propriei umanități. Dar nu eram așa îți spui, eu știu ce înseamnă suferința, am plâns și eu... Însă nu crezi cu adevărat că meriți iubirea care ar putea dezgheța tot, dizolva sarea depusă în membrele tale, în corp și în inimă. Știi de ce ai nevoie, știi ce ai fi putut oferi suferinței ca jertfă – propria suferință, compasiunea matură, iubirea de mamă –, dar totul e atât de împietrit că nu ai putut fi mai mult, că nu ai putut fi suficient uman, că n-ai putut da totul și ai fugit, că ți-a fost frică, că nu ai avut soluții, nu ai putut....
Dacă ar fi să mă întorc în timp, probabil că aș privi cu multă iubire, atât în afară, cât și în interior. Mai ales către interior aș încerca să arăt compasiune. Eu nu pot curpinde răul cu mintea mea și îmi dau seama că și bunătatea și frumosul mă copleșesc. Până nu mă împac cu neputința, egoismul, furia, răutatea, invidia, cruzimea, instinctele mele, nici nu am să pot să cred în ele cu adevărat. Nu am să cred că poți fi capabil de bunătate conștientă în fiecare act. Că bunătatea, frumosul pot sta mai presus de meschinăria din noi. Întotdeauna le-am idealizat, le-am clivat, ba chiar mi-a fost rușine că le am în mine ca de un defect. Căci fie ești meschin, insuficient, fie ești perfect. Și am suferit pentru că bunătatea întotdeauna m-a învins, chiar dacă eu nu am fost suficient de bună. Nu puteam înțelege cum să le fac să coexiste., bun și rău, generos și insuficient, umil și puternic, luminos și murdar, magic și real, conținut și incontenabil.
Când privești suferința în alții, meriți și tu momentul tău de autocompasiune. Clar!
