vis

 Au reînceput visele.

Am avut o serie de vise interesante. Unul a fost despre acea parte din mine care se joacă în zăpadă, atât de liberă, sinceră, creativă și jucăușă. Și umană. S-a întors parcă la mine, parcă m-am întors zece ani în trecut. Interesant este că a trebuit să mă întorc în Antalya ca să revină, ca să am acest vis. În vis un manager străin se îndrăgostise de mine, iar eu îi explicam de ce nu se poate (eu am un soț și un copil, avea și el), dar apoi mergeam ținându-ne de mână pe străzi pline de zăpadă, mai era o prietenă aproape, eram plini de voie bună. Atunci eu l-am tras sau l-am aruncat în zăpadă, știind parcă de ce s-a îndrăgostit de mine și simțindu-mi inima plină de acel fior - bucuria mea de viață, jocul, libertatea mea de a fi pur și simplu. Știam că asta era fermecător cu o parte a minții, așa s-au îndrăgostit de mine toți prietenii mei. M-am trezit și ce era important în mintea mea era uimirea față această efuziune a mea. Mi-am adus aminte de mine. Simplitatea pe care puteam să o aduc în viață, într-o viață atât de complicată de pierderi și neajunsuri, dar și de mintea mea deloc simplă. Cum puteam rămâne fidelă acelei simplități, bucuriei de a fi în zăpadă, să mă bucur atât de sincer de oameni?!

Apoi mi-am înfruntat rușinea și frica într-un grup de supervizare, dar frica mi-o observasem de ceva timp. În timpul unui exercițiu de conștientizare a corpului și a legăturilor, am realizat ceva foarte important. Pentru mine iubirea și relațiile se exprimă prin mâini. Din inima mea iubirea mângâie prin mâini. Acesta este traseul. Mâinile mele oferă. Acea parte jucăușă oferea iubirea necondiționat, îngăduia și accepta cu bunăvoință, cu un firesc venit nu din inocență, ci din a fi. E greu de pus în cuvinte. Nu inocență, ci o minte a eternului început, a nesfârșitei speranțe. O încredere în ce-i mai bun în oameni, în ciuda a ceea ce este urât. Apoi am trăit acea neputință. Întâi lupta mea cu inconștientul acelor oameni, care punea totul în forme fixe și judeca. M-am luptat ca să nu mă înghită, ce morișcă imensă de înghițit suflete! Într-o lume a dereglării, orice efort al meu de a mă reechilibra se solda cu un haos. Ai nevoie să poți trăi, să poți simboliza sau măcar împărtăși ce vine din tine. Dar acolo totul era sterp, nicio oglindire a sufletului, nicio expresie din ceea ce puteam crea nu avea sens pentru ei. Și asta a fost o adevărată traumă. Reducerea la un „existon” - un robot uman lipsit de simbol. E dramatic și nu poti măcar înțelege ce ți se întâmplă: când nu există nicio oglindire din partea celor care te înconjoară a ceea ce ești pe de-a-ntregul te alienezi și de ei, și de tine, și nici măcar nu e vina lor. Pur și simplu nu se poate. Iar eu am simțit că nu pot, nu le pot da nici eu mai mult. Am refuzat să le dau, m-am opus, am luptat, până am ieșit la liman. M-am opus oglindirii lor înguste. Dar cu ce cost! M-am închis în mine, m-am rupt, am uitat bucuria. Fiindcă atunci când numai tu vezi sensul luptei tale, furia, accesele tale de mânie, depresia, lacrimile sunt numai semnele tale de slăbiciune și defectele tale, iar atunci când nici măcar tu nu înțelegi de unde reacțiile tale atât de negative în fața unor oameni cu adevărat foarte generoși și buni, tu ești chiar rău. Ceva e profund greșit la tine. A fost traumatic fără doar și poate, iar abia acum am reușit să aduc mai multă lumină, să înțeleg refuzul mâinilor mele, independent de voința mea conștientă, de a mai oferi iubire. Dar și inima mi se strângea. Am trecut prin lucruri mult mai grele, prin vremuri mult mai aspre, dar am avut cu cine lupta și cum să strig asta. Când adversarii tăi sunt fantome ale minții altuia, dar și ale propriei tale minți, ești doar un don Quichote.

Apoi a apărut un alt vis.

Era o procesiune funerară, Era întuneric. Mulți oameni însoțeau această mașină funerară, un dric, în care se vedea întinsă moartă o femeie în vârstă. Priveam, parcă însoțită și de altă femeie, dintr-o parte a străzii. Apoi femeia a devenit mult mai tânără, am văzut-o mișcând, au văzut și alții și au început să strige: ”Opriți, stați, e vie!” Strigau entuziasmați, plini de speranță și bucurie. Și eu m-am bucurat. Acum tănăra era de fapt o copilă, o adolescentă, iar prietenele ei erau emoționate și au venit să o îmbrățișeze. Asta doream și eu, să ne reîntâlnim, de parcă eram una dintre acele prietene, numai că acum eram într-un autobuz și așteptam să întoarcă în acea piațetă, să pot coborî. Așteptam la ușa din față nerăbdătoare, însoțită tot de acea persoană de la început. Și eu eram mult mai mică. Autobuzul a făcut un fel de întoarcere în cerc, am trecut pe lângă dric și speram că va opri, dar el a continuat până a întors  complet, a trecut parcă de stație, dar a oprit dincolo de intersecție, de rond, la trotoar. Însă acum se făcea că eu deja coborâsem și așteptam, de fapt, să căboare oamenii de la acea procesiune. Autobuzul era plin și mă uitam de departe, din spate, cum coboară. Totul părea că se încheiase, eram mulțumită, mergeam pe acel trotoar împreună cu acea persoană, care era mai tânără. Eu eram deja mai mare, să fi fost la vremea studenției. Parcă pierdusem autobuzul care să ne ducă spre casă, dar mă simțeam în control, așteptam cred un taxi care trebuia să apară, îl chemasem prin aplicație și calculam că voi duce această fată mai tânără acasă în Pantelimon, apoi mă va duce pe mine în Cosmopolis. Mă gândeam la cost, dar simteam că e ok. Parcă eram în zilele noastre. Toate imaginile până atunci mi-aduceau aminte de copilărie, de cenușiul adolescenței, de iernile reci marcate de sărăcie și peisaje urbane comuniste. Taxiul ăsta parcă avea să călătorească și prin timp. M-am trezit aici.

Cred că avem nevoie să recupărăm acel trecut, oricât de îndepărtat, oricât de sumbru, în el e o parte din cine suntem, care de fapt e vie. Visurile ei, idealurile ei, ce a fost important pentru ea s-au transformat în cine suntem noi astăzi. Adolescența mea cenușie poartă sufletul meu.