jim

 Nu cred că m-aș fi putut îndrăgosti vreodată de Jim Morrison. Nu era genul meu de bărbat, de fapt era un copil. A fost însă singura muzică pe care o puteam asculta, când aveam durerile acelea groaznice de cap, și singurul lucru pe care-l puteam face. Și muzica care mi-a spus „Știi, de fapt, nu trebuie să urmezi sistemul. Fuck it! Da, poți fi și iresponsabilă uneori, da, nu trebuie să faci lucrurile corect sau bine, sau să fii mereu bună. Merită să fii și egoistă câteodată. Poți să și greșești, să exagerezi, să o dai rău de tot în bară. În numele vieții din tine, în numele experienței. Lasă-te să fii! Nebunia are sens, să renunți la logica conștientului, lasă-te să cazi în tine... nu-ți mai fie frică de inconștient!” Timp de zece pași pe trotoarul înghețat totul a devenit foarte relativ, cu muzica lor în fundal. Totul s-a relativizat și am ales drumul experienței. Mi-am dat voie să fiu și pentru mine, să fiu ne-bună.

Cred că am văzut în privirea lui privirea mea. iar ritmurile muzicii ăsteia redau ceva din inconștientul meu, din încurcătura din el - a se citi entanglement :) -, ceva ce nu am prins încă, dar are o vitalitate de o nuanță aparte, un libido cu un alt gust. Să-l iubesc pe Jim Morrison ar fi ca un incest.

Mi-e dor de B. Ea întotdeana accepta fanteziile mele.