Îmi dau în sfârșit seama că la un moment dat eu nu am mai putut duce durerea. Probabil am disociat și m-am blocat în trecerea aceasta liberă a iubirii din inimă prin mâini, către viață, către ceilalți. Undeva simbolul s-a blocat.
Acum știu că trebuie să iei durerea și să o înghiți, să o îndeși în tine, până în picioare, până devine rădăcinile tale umane, ale răstignirii tale... Cu picioarele țintuite pe cruce, cu mâinile țintuite, suferi existența, ar zice Jung. Iar prin rana de suliță se scurge în lume compasiunea ta. Ești uman, muritor, dar aproape de cer.
Mă gândeam, într-un alt tren al gândurilor, la limitele setate în mod asertiv. Apoi am realizat că orice limită pe care o pui cu asertivitate e de fapt o agresiune, o agresiune care, fără să realizezi decât cu foarte multă sensibilitate, se întâmplă întâi în tine. Ai nevoie de o energie la fel de mare ca să reprimi o dorință/nevoie/tendință/un impuls pe cât de puternică este aceasta, spunea Fairbairn, dacă nu mă înșel. Deci pentru a impune limite în exterior cu fermitate, acea fermitate începe întâi în tine, împotriva unei părți din tine. Poate o parte compliantă, care își dorește să existe fără conflict, chiar în simbioză cu celălalt, o parte îngăduitoare care vede întâi lucrurile bune din ceilalți. Limitele puse cu asertivitate sunt o agresiune care provoacă în exterior o reacție de a fi fost respins, umilit, în cele din urmă, agresat. Sunt instrumentul unui eu de fapt imatur, cu granițe bine delimitate, dar rigide. Sunt bine delimitate tocmai pentru a se apăra. Un eu sănătos, se spune, are mijloace de apărare eficiente, sănătoase, adaptive. Dar aș spune că un eu matur are granițe flexibile, pe care ține prea puțin să le întărească prin gesturi limitative. El e conștient de condiția sa umilă, de intermediar între un pol al ființei mai mari, incognoscibil - inconștientul larg al ființei sale - și celălalt, un altul, care intră în relație cu eul său, dar mai ales cu toată ființa sa, iar undeva, în transferul de trăiri ale ființelor noastre, doi este de fapt unul. Un eu matur mizează pe co-reglare, nu pe limitare. Mizează pe prezența sa în relație pe care ”cel de dincolo de eul” celuilalt o va simți instinctiv și îi va răspunde de la acel nivel profund. Dacă eul este construcție, gânduri, alegerea unei singure atitudini din continuumul contrariilor, ființa e fluidă, e complexă, iar dansul său înseamnă jocul de lumini al diverselor fațete ale continuumului.
De aici lipsa de reacție a acelor maeștri budiști ai minții care privesc un răufăcător fără a se atașa de o anume atitudine. Ei își prezintă întreaga ființă și văd întreaga ființă a celuilalt, care în mod uimitor le răspunde.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu