constiinta

Am inceput sa accept ca trebuie s astept in liniste ca raspunsul sa vina in cele din urma. Ce voi face pana la urma?
E un pas inainte sa astept cu ceva incredere sa am un raspuns. Lucrurile se pot dezvolta in directia cursului lor normal. Insa nu stiu daca trebuie sa existe un declansator sau pur si simplu exista un moment in care "aluatul va dospi". Vad iar si iar exemple ale oamnilor care pentru a descoperi menirea lor au actionat in urma unui instinct, au urmat o chemare "out of the box" si au reusit sa gaseasca fluxul continuu al constiintei lor care le dezvaluie cursul lucrurilor. Mi s-a intamplat si mie sa urmez o chemare si sa descopar lucruri minunate despre viata si despre mine. Insa nici o solutie pentru situatia mea.
Am tinut pentru mine si nu am spus nici macar un cuvintel nimanui despre o traire pe care am avut-o acum cateva saptamani. Incercam sa dorm si ascultam muzica intinsa in pat. Intr-un moment foarte special am avut un sentiment ca si cum am patruns intr-o alta dimensiune (nu ma refer la lumi paralele, ci la un fel de extindere a constiintei, nu stiu sa explic). Am trait un fel de insight si in fata ochilor am vazut parca galaxii si am avut aceasta convingere ca crampeiul meu de lume este creat de aceasta imensa constiinta "universala" care eram eu, caci nu e acelasi lucru cu a face parte. Eram acea constiinta, dar eram ca "un gand" al ei, desi in realitate intelegeam ca nu exista nici o deosebire intre acel gand care eram si intregul. Ca si cum eram unul din gandurile mele. Si intorcandu-mi atentia catre lume, lumea din jurul meu, toate obiectele, toti oamenii, tot ce exista eram tot eu, caci faceau parte din acelasi gand. E foarte greu de explicat si m-am ferit pana acum de asta. Am trait aceasta senzatie cateva minute, intr-o stare in care imi simteam energia egala in tot corpul meu si simteam ca pot patrunde in lucrurile din jurul meu.
O constiinta care creeaza la infinit ganduri despre lume. Din acel moment am incercat sa retraiesc acel sentiment, dar fara succes. Insa ulterior am avut un flash: "in acest loc nu poti patrunde decat fara nume". A fost un gand care mi-a aparut spontan, in starea aceea dintre trezire si somn cand iti vin idei sau visezi constient insa rareori iti amintesti ce s-a intamplat. Mi-am amintit gandul caci m-a surprins, parea un raspuns la intrebarile mele. "In acest loc vei intra numai fara nume", adica abandonandu-mi eul. limitarea pe care eul o aduce constiintei mele. Si au mai fost raspunsuri dar s-au sters din constiinta imediata si raman ca o tensiune in mintea mea incercand sa le redescopar.
Nu stiu de ce, dupa fiecare "cucerire" urmeaza o perioada in care parca merg inapoi, un recul, un regres. Mintea mea devine lipita de acest eu, devine imatura si capricioasa, incontrolabila. Ca si cum fiecare "breakthrough" ar fi o amenintare pe care complexele eului meu incearca sa o ignore, sa ma tina legata in aceasta sclavie a imediatului si perisabilului.