Am multe de spus, multe de povestit. Ma intreb daca mai am curajul de a spune ca altadata lucruri care nu sunt tocmai albe sau negre.
Padurea are o fata mai umana. Oamenii sunt mai putin umani. Exista oameni care cauta sa inteleaga, dar de fapt nu vor sa inteleaga nimic, ci doar sa aiba iluzia ca stiu.
Ma mint si eu cateodata. Canta frumos la vioara. Si era diferit de toti ceilalti. Si atat.
Cum sa renunti in viata la a cunoaste oameni diferiti in mod intim? Fideliatea este normala, dar si nevoia de a cunoaste, a avea experiente noi care sa te imbogateasca, din toate punctele de vedere. Vreau o viata normala sau nu? Iubesc un om, dar il cunosc deja.
Nu. E prea confuz tot. Daca toti acesti oameni care au intrat in viata mea si mi-au lasat sufletul cu cateva grame mai greu, mi s-au parut multi... mi-au aparut ca un sir nesfarsit de trairi de dor, toate altfel, toate cu alt gust... cum sa fiu deschisa altor aventuri? Mi s-a parut prea mult, acum - dupa o luna acasa - mi se pare ca am cunoscut prea putin.
Dar iubesc un om - un singur om - si vreau o familie. Mintea mea alearga pe munti, prin vai si prin paduri.
A te expune agresiunii? Oare oamenii acestia in ce lume traiesc, daca le e frica de propria rasuflare, de raul care li se poate intampla intrand in encunoscut? In lumea mea sunt alte lucruri pe care trebuie sa le inveti.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu