greu

Cel mai greu îmi este când îmi revin anumite stări din copilărie. Nici măcar nu îmi dau seama ce se întâmplă, pur și simplu mă copleșesc ca și cum mi se întâmplă acum,  ca și cum sunt acea persoană care am fost și nimic nu s-a schimbat. Am sentimentul eșecului, neputinței, lipsei de perspectivă, al excluderii. Toate acele stări negative, care, e adevărat, vin cu tot setul de gânduri negative și creează un vârtej în care mă scufund.

Azi am înteles că nu e despre azi, nu e despre acum, nici măcar despre mine cea de azi, e despre toate acele ieri în care am trăit respingere și rușine, neîncredere și sentimentul că nu merit de fapt mai mult. Și tot e greu! Știu sigur că nu acasă am trăit acest sentiment, ci la școală și îmi dau seama că nu era doar sentimentul meu. Da, am luat-o personal, toate acele critici adresate tuturor, toate acele adresări meschine către un mic coleg cu care imediat mă identificam. Puteam fi oricând eu, nu? Dacă mâine nu voi fi suficient de bună să mulțumesc un profesor cu o voce atât de tăioasă? Ce voi face atunci cu mine?! Ce se va întâmpla cu lumea mea? Pe cine mă pot baza să înțeleagă, să îmi ofere puțină alinare? Nu puteam vorbi părinților desprea toate astea, căci nu știam că poate fi și altfel. Cu siguranță ar fi fost doar vina mea și poate nu meritam consolare. Nu mi s-a intamplat des, spre bucuria mea - eram vigilentă - dar am fost și eu expusă fără pic de empatie ridiculizării. Țin minte și azi primul meu răspuns greșit și vocea acră a învățătoarei: "Nici măcar nu știi!" Culmea, știam răspunsul, dar de emoție am răspuns altceva. Nu mi-a dat ocazia să mă corectez. M-a privit dezgustată și mi-a răspuns aspru. Norocul meu, îmi dau seama, că aveam prea multă stimă pentru mine însămi la cei aproape 7 ani ca să accept că am geșit eu cu ceva. Am mers acasă și i-am zis mamei că eu cred că e nedreaptă și nu-i place de mine. A fost un limbo, un yoyo continuu. Ba credeam că mă apreciază, ba că mă detestă profund. 4 ani de incertitudine în care am învățat că nu mă pot baza pe o relație de iubire necondiționată și acceptare în afara casei, că ești acceptat în funcție de ce produci, de ce arăți și nu ceea ce simți, că niciodată nu ești suficient de bun, că ești în siguranță dacă te duce capul, dar când nu faci față emoțional, fizic sau cognitiv nu ești suficient de bun pentru a fi apreciat, că în niciun caz nu vei fi apreciat pentru efort, pentru gândire, pentru originalitate, ce porți în tine și nu știi să exprimi, ci doar pentru ce se vede, ce etalezi. Nu e loc pentru vulnerabilitate într-un mediu al performanței. Nu e timp să te simți rău, căci școala nu așteaptă să te simți tu bine! Nu te poți aștepta să ți se înțeleagă stările emoționale. Ele nu există, există materii, teste, examene, pregătire, mâine, niciun alt acum decât informația primită și redată.

Ei bine, nu era despre mine, era despre toți, dar eu am luat-o personal. Încetul cu încetul, stima mea de sine a început să sară ca un yoyo.

Apoi, ce mi-aduc aminte este momentul în care doamna dirigintă m-a luat deoparte 2 minute la catedră. Două minute din viața ei. Două minute în care m-a scos dintr-o spirală descendentă care amenința să se accelereze, când mi-a zis: "Ai atât de multe interese frumoase. Mi-arăți mai puțin decât știu că e acolo. Ce se întâmplă? Cred că poti mai mult." Două minute de atenție mi-au schimbat viața. Nimic mai mult. Ce am auzit eu? "Ești un om frumos. Meriți atenția mea chiar și acum că nu performezi la nivel maxim. Știu că poți mai mult. Vrei să îmi arăți?" Limba română a devenit materia la care am avut cele mai bune rezultate din acel moment. Iar eu am înțeles, mi-am amintit, că nu greșisem eu catastrofal. Lucrurile sunt relative, pot exista mai multe feluri de a vedea. Profesorii pur și simplu nu vedeau în spatele erorilor mele, nu mă vedeau pe mine, nici nu mă căutau. Am început să pun preț pe stările mele interioare, pe momentele mele de indispoziție, pe libertatea de a greși. Atât cât puteam. Alții nu au fost atât de norocoși.

Școala însăși e fondată pe o premisă falsă. Că dacă nu evaluezi, copiii nu sunt motivați să învețe, să facă nimic.  Vor muri proști. Că e nevoie de coerciție ca să înveți. Odată cu școala, pentru mine toți adulții din exterior au devenit evaluatori. Stiam că pot face față evaluărilor, cel puțin intelectual, dar anxietatea era prea mare. Am evitat orice contact personal cu oamenii mari din afara familiei. Preferam să nu mă expun. Până astăzi nu pot avea un contact real, autentic cu oamenii in pozitie de autoritate. Școala încalcă în prea multe feluri regulile naturii. În loc să lase loc motivației naturale de a învăța, rupe cel mai important sistem motivațional care va exista vreodată: atașamentul.

Profesorii este nevoie să devină mai conștienți de cât de mult rău pot face, nu numai de rolul lor pozitiv in societate. Umbra lor e la fel de mare ca a oricărui lucrător în domeniul social, ca și puterea.

Au trecut decenii, și stările acelea încă mă mai bântuie. Mă iau pe nepregătite și îmi sechestrează energia. Le voi da oare de capăt?

Frica de Dumnezeu

Cred că cea mai mare neputință a omului a fost aceea de nu-i putea cere lui Dumnezeu să-l iubească. Să-l iubească așa cum e. Cum l-a făcut.
Dacă ar fi să schimb rugăciunea fiecărui creștin,  pe lângă multe blasfemii pe care probabil le-aș spune din ignoranță, un lucru pe care l-aș schimba cu certitudine și fără teamă ar fi ăsta:
Și izbăvește-ne pe noi de frica de moarte!
Și aș adăuga: IUBEȘTE-MĂ!

Multe lucruri absurde facem din frica de moarte. Inclusiv ne e frică de Dumnezeu.

e o mare

E o mare de tine si de mine intre noi. Uneori inot in mine, uneori in noi si, cand ma scald si ma scufund in adâncuri, mi se pare ca e o intreaga petrecere a fantomelor pe fundul marii noastre. Grotesc si intr-un fel mistic, se rotesc capete cu zeci de ochi si caracatițe cu brațe de panglici care vor să te prinda si sa te infasoare intr-o mumie a trecutului tau... A trecutului lor,  a trecutului nostru.
E atât de liniște la masa cu tine.  Ne privim si zâmbim ca doi fugiti de acasa, ca doi scapati in lume fara de-acasa, fara de maine... doar cu ieri. Si cu azi... Si nu avem decat o ora in care tu sa fii tu si eu să fiu eu și tu să fii eu si eu, tu. Și tu să fii și eu și tu, iar eu să fiu și eu și tu. E plăcut,  e nebun,  sa fim noi doi, transparenti si tacuti, si veseli, de parca toate petele pe armurile noastre s-au sters si mainile lor s-au retras, vocile au tacut. Ma privesti. Ma iubesti, nu-i asa? Dupa atatia ani inca sa simt pieptul cum se umple cu totul de aer si abdomenul greu de satisfactia prezentei tale!
Si eu! Simt ochii umezi si vad dincolo de forma ta, alunec in marea dintre noi.

m-ai tulburat

Un singur cuvânt, numele tău, și mi-am adus aminte de ceața din acea dimineață. De griul fără capăt care-i împrumuta zilei infinitul său. O zi care nu s-a mai terminat. S-a scurs în mine cu un vârtej mic și se plimbă prin conductele ființei mele. Tu, o umbră, în ceața ei, în ceața mea. Prin gesturi prozaice m-ai redat mie-mi și ai dispărut.

viața armonioasă

Viața armonioasă înseamnă respect față de fiecare lucru pe care îl vezi, miroși, auzi, simți, atingi, de care ți se spune, la care te gândești, pe care îl imaginezi, față de fiecare gest, fiecare mișcare, fiecare sunet, fiecare cuvânt pe care le produci, față de muzică, față de vânt, apă și tot ce se întâmplă aproape sau departe de tine. Respectul față de fiecare clipă nu este respectul față de vreo entitate spirituală. Poate fi o religie, dar e religia lui a fi tu în acord cu tine. Poate fi o meditație, dar ce sens are meditatia in lipsa profundei iubiri de sine. Respectul față de lume este o atitudine față de tine. Întrebări fundamentale precum ce este viața, ce este universul nu au răspuns când nu te simți.

Respectul nu este o deplasare activă a gândirii sau simțirii către ceva, nu este acțiune, ci acceptare și afecțiune, minte-inimă în întâmpinare și căldură. O reducere a minții la simțire și a simțirii la minte. În fond este o revenire la tine însuți/însăți, ca o revenire la matcă. Simți când ești în tine și rămâi fără vreun efort acolo, prin respectul care devine iubire.

Ce sens are? Pune semnul egal între exterior și interior. Iar această egalitate este o condiție pentru ca ceea ce se înregistrează în interior, clipă de clipă, să se înregistreze egal, fără dezechilibre psihice și fizice. O greutate prea mare a vreunui lucru, orice emoție cu gabarit depășit, orice tensiune extinsă pe perioade fără definiție (pe care nu le percepem din exterior, ci din interior, fără a fi conștienți de manifestările lor de ansamblu, fără a le putea „conține” - a le putea defini, găsi limitele - emoțional și rațional) produce stres, acumulări de tensiune musculară, contracții și funcționarea „stresată” a aparatelor, organelor, glandelor și celulelor corpului nostru. Implicit a creierului a cărui perspectivă emoțională și rațională se îngustează. Ce face o minte fără perspectivă? Nu mai are capacitatea de a defini și deci a conține, își pierde flexibilitatea funcțională. Iar posesorul unei asemenea minți devine nefericit și tulbură armonia din jurul său.