Așa?!

Așa?!

Un maestru zen locuia lângă casa unor oameni obișnuiți care munceau într-o piață. Într-o zi au aflat că fata lor e însărcinată, iar fata, încercând să îl protejeze pe adevăratul tată, un băiat din piața locală, și de rușine, a mințit că maestrul ar fi tatăl copilului ei. Părinții s-au dus la maestru și l-au întrebat dacă este adevărat. Maestrul nu a spus decât: „Așa?!” Atunci ei l-au ocărât, l-au făcut de râs în sat și acesta și-a pierdut orice reputație. Când copilul s-a născut, i-au pus copilul în brațe să îl crească. Maestrul a spus: „Așa?!” și a luat copilul și l-a crescut cu mare grijă, luând ce era nevoie din sat. Dar după un an, de rușine, nemaiputând suporta să trăiască cu ce se întâmplase, fata a mărturisit părinților, care plini de căință au mers înapoi la maestru să își ceară iertare și să ia copilul. Maestrul a spus: „Așa?!” și le-a dat copilul, iar fata s-a măritat cu tatăl copilului. 

El acceptă și copilul legitim, și pe cel nelegitim, la fel.  El acceptă și când greșești, și când îndrepți, la fel. Și când e, și când nu e. El poate oferi toată iubirea unui copil... care este. Nimic din ce este copilul nu este respins. reparat, ajustat.

Iubirea e pentru fiecare lucru. Cred ca modul de a înțelege compasinea m-a ținut departe de nevoia de iubire. În compasiune, ceva din tine se raportează la ceva exterior. În iubire primește de fapt ceea ce nu puteai să îți oferi. Numai când ceilalți te pot privi cu iubire, poți simți compasiune față de tine. Când acceptarea e totală, când „ținerea” e constantă, cuprinzătoare, blândă și sigură. Ai nevoie de baza sigură a iubirii. Iubirea trebuie să vină de la cineva conștient, conștient de ceea ce oferă. Care vede în întregime.

Iubirea aceasta vine dintr-un ritual interior de a fi cu tot ce este, de a fi in ceea ce este. Lumea gândurilor, lumea construcțiilor, exterioare sau interioare, lumea simbolurilor pietrificate, concretizate este jocul unor copii mari care vor să dea uitării natura simplă și fluidă a lucrurilor. Trauma lor e din pierdere profundă, pierderea mamei, pierderea celor mai dragi ființe și trăiri interioare, pierderea iubirii. Iar jocul lor repetitiv este încercarea de a concretiza, de a da formă și substanță la exterior tuturor lucrurilor pierdute în interior, pentru a fi siguri că pot fi ținute, că nu se pierd iar. Vrem lucruri care dăinuie. Vrem să rămână forme care nu se schimbă, și vrem să transformăm la infinit, să perfecționăm... parcă pentru a pătrunde din nou în acel fluid care schimbă, dar deținând de data aceasta controlul, ca nemuritori care nu mai pot pierde.

Cum unești partea din tine care aparține mamei și partea care aparține copilului? Cum să-i dai fiului puterea de a fi creativ, fără a simți compulsia de a-și salva mama? Din teama de pierdere, el o pietrifică. Din iubire, se sacrifică, sacrifică natura sa, vitalitatea sa - redusă doar la instinct -, pentru a o salva. Căci mama e idealizată, deși femeia e devalorizată. Trăiește o parte din ceea ce este, mare parte căzând în inconștient - ca un păcat al vieții sale animalice, instinctuale -, pentru că dacă el conștient iubește mama reală, vie, el este păcătosul incestuos. Confundă vitalitatea sa și uniunea spirituală cu mama cu sexualitatea. Respinge femeia, salvează mama. Se sacrifică pentru ca iubirea lui pentru ea să dăinuie, în încercarea de a salva ceea ce e inocent în el. Fiul nu-și asumă masculinul dătător de viață, e un puer care creează viață inconștient, în actul sexual instinctual. Creația lui în exterior e fixă, masivă, concretă, e contra naturii, distruge și zăgăzuiește. Se luptă cu mișcările naturală ale lucrurilor, care aduc cu ele, inevitabil, pierdere, instabilitate.

Iisus care se sacrifică e în relație cu Tatăl, care este însă undeva sus, spiritual, intransigent, departe. Și este în relație cu mama, care i-a dat viață din carnea ei, în al cărui trup a fost imersat complet, al cărui puls l-a simțit, l-a urmat, l-a interiorizat. Sacrificiul lui înseamnă întoarcerea la Tată? Eu cred că sacrificiul său este pentru mamă. Dă-mi să îndur toată suferința acestei lumi, pentru a o simți pe mama! Pentru a simți, pentru a mă reuni cu mine, cu trupul care moare, pentru ca moartea să nu însemne ruperea de lume și existența într-un unvivers abstract al ideilor spirituale, ci o reînviere... a trupului. A ceea ce vine de la mama. (Mi-e dor și mă doare iubirea de mama! Ia-mă întreg, ia-mă așa cum sunt, iubește-mă în păcatul meu, în neputința, urâțenia mea! Sunt gata să mor pentru a mă accepta cu totul, pentru mă izbăvi de frica și rușinea mea, mamă!) Iubirea pentru aproape este religia mamei. Adevărata religie este iubirea pentru carnea care este și mama. Iubirea pură, nu păcătoasă - incestuoasă - pentru orice ființă vie născută din mamă. Nu către tată strigă orice om crucificat, ci, privind la tată, strigă către mamă: De ce?! De ce m-ai abandonat? De ce sunt orfan în această lume, de ce sunt rupt de tine, mamă? Căci doar prin mamă poate ajunge la Tată.

Fiul cere iertare Tatălui și așteaptă iubirea lui cu resemnare. Iertarea pe care o caută prin sacrificiul său este impăcarea Tatălui cu mama. Căci tot mama ucide. Tatăl (psihologic) e îngrozit de apriga mamă, de partea necruțătoare a instinctului, a naturii, de lipsa ei de „moralitate”, de discriminare. Ea naște orice, primește pe oricine, ucide totul. Tatăl - lumina conștiinței din noi, ideea de perfecțiune, de puritate, de nemurire, idealul. Este un principiu născut doar în om. El poate fi numai bunătate, doar alb, negrul, răul e desprins din el. Mama e eterna natură, care dă viață și ucide. Fiul ucigaș se identifică nu cu tatăl, cu agresivitatea lui, cu puterea, ci cu latura aprigă a mamei de care e inflaționat, ca posedat de diavol. Tatăl e principiul puterii, mama e însăși puterea, forța lui. Tatăl e judecata, discriminarea, principiul ordonator, mama e însăși ordinea lucrurilor, ceea e este, implacabilul. Dihotomia reală, antinomia care ne scapă din vedere, nu este între lucruri opuse ca binele si răul, ci în interiorul aceleiași categorii, între diferențiat și natura reală a lucrurilor - ascunsă ochiului -, între conștiința care iluminează și cursul firesc în întuneric al vieții, al esenței, al materiei, al existenței. Nimic nu e static, nimic nu rămâne în forma discriminată - diferențiată, ceea ce pentru o secundă e întrevăzut, în clipa următoare se transformă odată cu curgerea din întunecimile sale (ceea ce există, fără a putea fi văzut în adâncul materiei înseși). Brațele râului curg în întuneric.

Tatăl și mama amalgamați, conștiința fiului discerne. Conștiința l-a diferențiat pe fiu de mama, l-a scos din lume și, decoperindu-și goliciunea trupului, îi e rușine de sine. El cere iertare, proiectând rușinea lui asupra Tatălui sub forma mâniei. În brațele mamei atotcuprinzătoare, dintr-o dată apare o schimbare. E acolo un ochi observator, în ochiul mamei e lumina tatălui.  În brațele mamei simte că nu e în totalitate copilul naturii vii, fericit de instinct și de vitalitatea sa. În conștiința mamei care-l ține în brațe a pătruns ceva din conștiința tatălui - ceva străin de fluida stare de a fi și a iubi a mamei. Nu se mai simte acceptat și iubit necondiționat, simte că trebuie să „facă ceva” pentru dreptul la a exista. Mama și copilul cad din roata pură a instinctului care funcționează ceas. Desincronizările inevitabile separă psihicul de realitate. Ce-i ideal și ce e concret se separă. Ce e corp și ce e spirit se diferențiază. „Păcatul” e al mamei. Fiul simte că doar el poate salva ce a fost, ce ar fi trebuit să fie, atât mama, cât și pe el, iubirea lor pură și vie. Sacrificiul i se cere lui.

Mama si Tatăl sunt întregul, dar cel din urmă e de nepătruns, e dincolo de realitate. Sunt cele două tărâmuri ale vieții noastre psihice - ale structurii noastre psihoide - ideea și instinctul, mintea si trupul, ființa ideilor și ființa vieții. Uniunea lor naște simbolul viu, copilul interior, autentica noastră relație cu viața. Energia sa se întoarce însă periodic în mama care i-a dat viață, după ce a transformat percepția noastră conștientă asupra lumii. Trăim preluând din minunea vieții crâmpeie fecundate de realitate fluidă și vie care în noi se transformă în frumos, echilibru, sentimentul de a fi în uniune cu lumea, cu viața, în sublim și extaz. Ne naștem de un infinit de ori din Tatăl interior și Mama noastră interioară, cu vitalitatea fiecărui act-simbol al vieții. Dacă am rămâne mereu prezenți la ele, am răsounde la orice întrebare precum maestrul zen: „Așa?!” 

Quetzalcoatl

 Visul meu are un început neclar, nu îmi aduc aminte dacă era un concurs organizat de cineva, dar o serie de oameni descoperiseră niște comori: trei grămezi de aur și la fiecare comoară era atașată o statuie miniaturală în aur a lui Quetzalcoatl. Organizatorii/cercetătorii spun: „Aurul poate fi păstrat, dar ne e teamă că pe Quetzalcoatl îl vom lua noi și vă dăm la schimb aur”. Miniaturile urmează probabil să ajungă la un muzeu sau să fie cercetate. Două statui sunt identice, dar una este mai compactă, mai mică și pare mai semnificativă, ca și cum ar fi o reprezentare mult mai originală, mai specială a zeului. Îmi inspiră ceva de bun augur, o bucurie spirituală. Scenele sunt întunecate. Aurul strălucește plăcut, are o consistență plăcută.

O altă secvență. O echipă caută aur cu detectorul de metale. Îi este rezervată o arie în care poate căuta numai în trei locuri – este un spațiu combinat însă, o struțocămilă, parțial indoor în partea de sus, ca o cameră, un birou de corporație, parțial outdoor, o pajiște de munte, în pantă. Eu parcă sunt în corpul unei femei pe care nu o cunosc, era un outsider, ceilalți membri ai echipei, un cuplu, o aduseseră ca să poată completa echipa, să poată săpa în toate cele trei locuri, care trebuia să fie alese dinainte. Așadar el alege o poziție sus la dreapta, parțial birou/parțial pajiște, apoi coboară drept către capătul pajiștei (al doilea loc ales) de unde încearcă să mă poziționeze pe mine. Eu tot cred că strategia lui este greșită, că nu trebuie să meargă atât de la margine pentru că, fiind foarte aproape de marginea de jos micșorează aria care poate fi scanată de jur împrejur. Dar nu știu de ce nu pot spune, nu e decizia mea. Eu sunt doar un outsider. El trasează o diagonală imaginară și mă poziționează la capătul ei, undeva pe la mijlocul pajiștei în stînga, dar poziția tot îmi oscilează în minte de la margine la mijloc, cu același gând de a maximiza aria ce poate fi scanată. Îmi doresc să îi pot ajuta să găsească aurul. El caută primul sus și parcă găsește ceva aur la suprafață, o pepită - imaginea pare fi a unui pârâu într-o pădure, nu e clar dacă o poate păstra, regulile sunt să sapi. În cele din urmă sapă, dar în locul său, acolo sus în dreapta, nu găsește nimic. Soția sa însă, jos în vale, al doilea loc ales de echipă, ascunsă cumva vederii mele de un dâmb, găsește mult aur. El merge să o ajute să sape. Eu între timp iau detectorul de undeva și printre mese de birou și picioare de scaun, în pardoseala/pământul în pantă a unei clădiri, nu găsesc nimic. De unde sunt, marginile îmi par mult mai aproape, spațiul mult mai mic, ca o cameră. Mi se pare că sună inițial ceva, apoi dau continuu cu detectorul și nu e nimic acolo. Mă simt dezamăgită, vinovată cumva că nu l-am așteptat pe el să caute, dar mai ales îmi pare rău că nu i-am putut ajuta, că nu am găsit aur. El venise și luase și el detectorul și încearcă. Nu spune nimic, dar simt că și el e supărat că nu e nimic acolo.

Cred că m-am trezit, iar în mintea mea erau statuile de Quetzalcoatl, care uneori devenea în minte quetzalquarter, ca un simbol frumos, misterios, și aurul ca element natural, minunat. O dragoste frumoasă, dezinteresată pentru acel aur strălucind blând, pur.

În asocierea mea, Quetzalcoatl este un simbol al întregirii, așa mi l-am imaginat, al unificării unor sensuri, o zeitate asociată acelui aur, unei comori spirituale.

Am încercat o mini imaginație activă: cine este Quetzalcoatl - mi-aduceam probabil aminte de pene și șarpe, dar în mintea mea a apărut imaginea acestui șarpe-masculin care pătrunde în pământ, iar apoi, ca femeie, iese la suprafață în plină exaltare și strălucire, ca, la apogeu, să devină fiu și să se arunce, ca bărbat-șarpe, spre interiorul pământului, pentru a ieși încă o dată femeie... un ciclu al tranformării. Totul s-a asociat atunci cu Maria și Iisus, ea femeia devenită fiu care se sacrifică de bună voie, fiul care renunță la viața sa individuală pentru a deveni dătător de viață – femeia, care în suferința sa se purifică, redevine fecioara ce îl naște pe fiul ce se va sacrifica ca bărbat, țâșnind către pământ. Penele îl ajută să facă acest tranzit, ca și forma sa de șarpe. E Iisus–șarpele cu pene.

Pe internet am citit că a existat cumva această asociere și că Quetzalcoatl (literal, Șarpele cu pene) este, în mai multe versiuni ale mitului, născut din fecioară. Este de asemenea unul din cei patru fii-puncte cardinale ai unor zeități aztece - estul. E zeul luminii, al cunoașterii, asociat cu Venus sau cu steaua dimineții. Într-un alt mit el se sacrifică după incestul cu sora sa mai mare, arzându-se de viu, iar cenușa și inima sa se urcă la cer, devenind steaua Venus.

autocompasiune

Singurul răspuns pe care-l putem da suferinței este numai din propria noastră cea mai profundă umanitate. Orice alt răspuns nu este numai insuficient pentru ceilalți, dar este absolut insuficient și pentru noi. Dacă nu întâmpinăm suferința cu cea mai profundă compasiune pentru fiecare strop de durere – din mine și din tine –, atunci împietrim. Precum calcarul din picăturile de apă, se așază în noi, ridicând stalagmite. Împietrim față de viață, murim puțin câte puțin, de jos în sus, până ce suntem izgoniți din propria inimă și din propriul corp, prizonieri în închisoarea minții noastre, păzite de un torționar feroce – chiar mintea.

Nu poți fi martor la manifestarea brutală a naturii prin oameni, la forța vie, agresivitatea pură, fără să împietrești. Asemenea sotiei lui Lot, cea a cărei compulsie a fost să privească răul, distrugerea cu ochii ei, devenim un stâlp de sare. Răul, agresivitatea, furia sunt și în noi. Când le vezi în afara ta, ai adevărata dimensiune a distrugerii din tine, a cruzimii la care ești împins de nebunie, de căderea oricărăr granițe, oricărei cenzuri. E un hău al violenței, autodistrugerii, adicției, furiei fără limite, urii, strigătului de nebunie în noi toți. Nu poți privi în acest hău – înîuntru sau în afara ta – fără să împietrești. Furia oarbă, agresivitatea crudă, brută – toți suntem capabili de ele. E ca o posesie din interior de către o forță întunecată mai mare ca tine. Câdn norii furiei se risipesc rămâne distrugerea, rușinea, durerea. Dacă suntem norocoși să avem un eu suficient de puternic. Altfel rămâne beția puterii, nebunia, instinctul și setea de mai multă oroare, vârtejul distrugerii și al autodistrugerii.

Când împietrim brusc, spunem stop! Nu mai existăm în noi, rămânem în acel moment suspendat, pe care nu-l putem depăși. Viața noastră merge înainte, dar nu cu noi. Noi am rămas în „freeze”, suntem morți pentru noi.

Când împietrim puțin câte puțin, cu stropii de durere pe care nu i-am putut distila, nici nu ne dăm seama că murim. Ne e rușine să arătăm insuficiența noastră lumii. Cum ne încleștăm și anchilozăm, întâi mâinile, picioarele, spatele, gâtul până nu mai putem oferi nimic ca răspuns la durerea celorlalți, decât poate un rictus. Suntem șocați de propria noastră neputință, de cât de defecți suntem. Rămânem în rușine, morți în viață, paralizați de frică, de insuficiența propriei umanități. Dar nu eram așa îți spui, eu știu ce înseamnă suferința, am plâns și eu... Însă nu crezi cu adevărat că meriți iubirea care ar putea dezgheța tot, dizolva sarea depusă în membrele tale, în corp și în inimă. Știi de ce ai nevoie, știi ce ai fi putut oferi suferinței ca jertfă – propria suferință, compasiunea matură, iubirea de mamă –, dar totul e atât de împietrit că nu ai putut fi mai mult, că nu ai putut fi suficient uman, că n-ai putut da totul și ai fugit, că ți-a fost frică, că nu ai avut soluții, nu ai putut....

Dacă ar fi să mă întorc în timp, probabil că aș privi cu multă iubire, atât în afară, cât și în interior. Mai ales către interior aș încerca să arăt compasiune. Eu nu pot curpinde răul cu mintea mea și îmi dau seama că și bunătatea și frumosul mă copleșesc. Până nu mă împac cu neputința, egoismul, furia, răutatea, invidia, cruzimea, instinctele mele, nici nu am să pot să cred în ele cu adevărat. Nu am să cred că poți fi capabil de bunătate conștientă în fiecare act. Că bunătatea, frumosul pot sta mai presus de meschinăria din noi.  Întotdeauna le-am idealizat, le-am clivat, ba chiar mi-a fost rușine că le am în mine ca de un defect. Căci fie ești meschin, insuficient, fie ești perfect. Și am suferit pentru că bunătatea întotdeauna m-a învins, chiar dacă eu nu am fost suficient de bună. Nu puteam înțelege cum să le fac să coexiste., bun și rău, generos și insuficient, umil și puternic, luminos și murdar, magic și real, conținut și incontenabil.

Când privești suferința în alții, meriți și tu momentul tău de autocompasiune. Clar!

rugăciune

 Dă-mi puterea de a medita! Dă-mi claritatea minții, mintea limpede, mereu aceeași, neschimbată în furtuna timpului!

Mă iert pentru neputința mea. Mă iert pentru slăbiciunea mea. Mă iert pentru frica și anxietatea mea. Mă iert.

Mă iubesc. 

Ai curaj să o zici cu voce tare?

jim

 Nu cred că m-aș fi putut îndrăgosti vreodată de Jim Morrison. Nu era genul meu de bărbat, de fapt era un copil. A fost însă singura muzică pe care o puteam asculta, când aveam durerile acelea groaznice de cap, și singurul lucru pe care-l puteam face. Și muzica care mi-a spus „Știi, de fapt, nu trebuie să urmezi sistemul. Fuck it! Da, poți fi și iresponsabilă uneori, da, nu trebuie să faci lucrurile corect sau bine, sau să fii mereu bună. Merită să fii și egoistă câteodată. Poți să și greșești, să exagerezi, să o dai rău de tot în bară. În numele vieții din tine, în numele experienței. Lasă-te să fii! Nebunia are sens, să renunți la logica conștientului, lasă-te să cazi în tine... nu-ți mai fie frică de inconștient!” Timp de zece pași pe trotoarul înghețat totul a devenit foarte relativ, cu muzica lor în fundal. Totul s-a relativizat și am ales drumul experienței. Mi-am dat voie să fiu și pentru mine, să fiu ne-bună.

Cred că am văzut în privirea lui privirea mea. iar ritmurile muzicii ăsteia redau ceva din inconștientul meu, din încurcătura din el - a se citi entanglement :) -, ceva ce nu am prins încă, dar are o vitalitate de o nuanță aparte, un libido cu un alt gust. Să-l iubesc pe Jim Morrison ar fi ca un incest.

Mi-e dor de B. Ea întotdeana accepta fanteziile mele.

vis

 Au reînceput visele.

Am avut o serie de vise interesante. Unul a fost despre acea parte din mine care se joacă în zăpadă, atât de liberă, sinceră, creativă și jucăușă. Și umană. S-a întors parcă la mine, parcă m-am întors zece ani în trecut. Interesant este că a trebuit să mă întorc în Antalya ca să revină, ca să am acest vis. În vis un manager străin se îndrăgostise de mine, iar eu îi explicam de ce nu se poate (eu am un soț și un copil, avea și el), dar apoi mergeam ținându-ne de mână pe străzi pline de zăpadă, mai era o prietenă aproape, eram plini de voie bună. Atunci eu l-am tras sau l-am aruncat în zăpadă, știind parcă de ce s-a îndrăgostit de mine și simțindu-mi inima plină de acel fior - bucuria mea de viață, jocul, libertatea mea de a fi pur și simplu. Știam că asta era fermecător cu o parte a minții, așa s-au îndrăgostit de mine toți prietenii mei. M-am trezit și ce era important în mintea mea era uimirea față această efuziune a mea. Mi-am adus aminte de mine. Simplitatea pe care puteam să o aduc în viață, într-o viață atât de complicată de pierderi și neajunsuri, dar și de mintea mea deloc simplă. Cum puteam rămâne fidelă acelei simplități, bucuriei de a fi în zăpadă, să mă bucur atât de sincer de oameni?!

Apoi mi-am înfruntat rușinea și frica într-un grup de supervizare, dar frica mi-o observasem de ceva timp. În timpul unui exercițiu de conștientizare a corpului și a legăturilor, am realizat ceva foarte important. Pentru mine iubirea și relațiile se exprimă prin mâini. Din inima mea iubirea mângâie prin mâini. Acesta este traseul. Mâinile mele oferă. Acea parte jucăușă oferea iubirea necondiționat, îngăduia și accepta cu bunăvoință, cu un firesc venit nu din inocență, ci din a fi. E greu de pus în cuvinte. Nu inocență, ci o minte a eternului început, a nesfârșitei speranțe. O încredere în ce-i mai bun în oameni, în ciuda a ceea ce este urât. Apoi am trăit acea neputință. Întâi lupta mea cu inconștientul acelor oameni, care punea totul în forme fixe și judeca. M-am luptat ca să nu mă înghită, ce morișcă imensă de înghițit suflete! Într-o lume a dereglării, orice efort al meu de a mă reechilibra se solda cu un haos. Ai nevoie să poți trăi, să poți simboliza sau măcar împărtăși ce vine din tine. Dar acolo totul era sterp, nicio oglindire a sufletului, nicio expresie din ceea ce puteam crea nu avea sens pentru ei. Și asta a fost o adevărată traumă. Reducerea la un „existon” - un robot uman lipsit de simbol. E dramatic și nu poti măcar înțelege ce ți se întâmplă: când nu există nicio oglindire din partea celor care te înconjoară a ceea ce ești pe de-a-ntregul te alienezi și de ei, și de tine, și nici măcar nu e vina lor. Pur și simplu nu se poate. Iar eu am simțit că nu pot, nu le pot da nici eu mai mult. Am refuzat să le dau, m-am opus, am luptat, până am ieșit la liman. M-am opus oglindirii lor înguste. Dar cu ce cost! M-am închis în mine, m-am rupt, am uitat bucuria. Fiindcă atunci când numai tu vezi sensul luptei tale, furia, accesele tale de mânie, depresia, lacrimile sunt numai semnele tale de slăbiciune și defectele tale, iar atunci când nici măcar tu nu înțelegi de unde reacțiile tale atât de negative în fața unor oameni cu adevărat foarte generoși și buni, tu ești chiar rău. Ceva e profund greșit la tine. A fost traumatic fără doar și poate, iar abia acum am reușit să aduc mai multă lumină, să înțeleg refuzul mâinilor mele, independent de voința mea conștientă, de a mai oferi iubire. Dar și inima mi se strângea. Am trecut prin lucruri mult mai grele, prin vremuri mult mai aspre, dar am avut cu cine lupta și cum să strig asta. Când adversarii tăi sunt fantome ale minții altuia, dar și ale propriei tale minți, ești doar un don Quichote.

Apoi a apărut un alt vis.

Era o procesiune funerară, Era întuneric. Mulți oameni însoțeau această mașină funerară, un dric, în care se vedea întinsă moartă o femeie în vârstă. Priveam, parcă însoțită și de altă femeie, dintr-o parte a străzii. Apoi femeia a devenit mult mai tânără, am văzut-o mișcând, au văzut și alții și au început să strige: ”Opriți, stați, e vie!” Strigau entuziasmați, plini de speranță și bucurie. Și eu m-am bucurat. Acum tănăra era de fapt o copilă, o adolescentă, iar prietenele ei erau emoționate și au venit să o îmbrățișeze. Asta doream și eu, să ne reîntâlnim, de parcă eram una dintre acele prietene, numai că acum eram într-un autobuz și așteptam să întoarcă în acea piațetă, să pot coborî. Așteptam la ușa din față nerăbdătoare, însoțită tot de acea persoană de la început. Și eu eram mult mai mică. Autobuzul a făcut un fel de întoarcere în cerc, am trecut pe lângă dric și speram că va opri, dar el a continuat până a întors  complet, a trecut parcă de stație, dar a oprit dincolo de intersecție, de rond, la trotoar. Însă acum se făcea că eu deja coborâsem și așteptam, de fapt, să căboare oamenii de la acea procesiune. Autobuzul era plin și mă uitam de departe, din spate, cum coboară. Totul părea că se încheiase, eram mulțumită, mergeam pe acel trotoar împreună cu acea persoană, care era mai tânără. Eu eram deja mai mare, să fi fost la vremea studenției. Parcă pierdusem autobuzul care să ne ducă spre casă, dar mă simțeam în control, așteptam cred un taxi care trebuia să apară, îl chemasem prin aplicație și calculam că voi duce această fată mai tânără acasă în Pantelimon, apoi mă va duce pe mine în Cosmopolis. Mă gândeam la cost, dar simteam că e ok. Parcă eram în zilele noastre. Toate imaginile până atunci mi-aduceau aminte de copilărie, de cenușiul adolescenței, de iernile reci marcate de sărăcie și peisaje urbane comuniste. Taxiul ăsta parcă avea să călătorească și prin timp. M-am trezit aici.

Cred că avem nevoie să recupărăm acel trecut, oricât de îndepărtat, oricât de sumbru, în el e o parte din cine suntem, care de fapt e vie. Visurile ei, idealurile ei, ce a fost important pentru ea s-au transformat în cine suntem noi astăzi. Adolescența mea cenușie poartă sufletul meu.

suferință sau zen

Îmi dau în sfârșit seama că la un moment dat eu nu am mai putut duce durerea. Probabil am disociat și m-am blocat în trecerea aceasta liberă a iubirii din inimă prin mâini, către viață, către ceilalți. Undeva simbolul s-a blocat.

Acum știu că trebuie să iei durerea și să o înghiți, să o îndeși în tine, până în picioare, până devine rădăcinile tale umane, ale răstignirii tale... Cu picioarele țintuite pe cruce, cu mâinile țintuite, suferi existența, ar zice Jung. Iar prin rana de suliță se scurge în lume compasiunea ta. Ești uman, muritor, dar aproape de cer.

Mă gândeam, într-un alt tren al gândurilor, la limitele setate în mod asertiv. Apoi am realizat că orice limită pe care o pui cu asertivitate e de fapt o agresiune, o agresiune care, fără să realizezi decât cu foarte multă sensibilitate, se întâmplă întâi în tine. Ai nevoie de o energie la fel de mare ca să reprimi o dorință/nevoie/tendință/un impuls pe cât de puternică este aceasta, spunea Fairbairn, dacă nu mă înșel. Deci pentru a impune limite în exterior cu fermitate, acea fermitate începe întâi în tine, împotriva unei părți din tine. Poate o parte compliantă, care își dorește să existe fără conflict, chiar în simbioză cu celălalt, o parte îngăduitoare care vede întâi lucrurile bune din ceilalți. Limitele puse cu asertivitate sunt o agresiune care provoacă în exterior o reacție de a fi fost respins, umilit, în cele din urmă, agresat. Sunt instrumentul unui eu de fapt imatur, cu granițe bine delimitate, dar rigide. Sunt bine delimitate tocmai pentru a se apăra. Un eu sănătos, se spune, are mijloace de apărare eficiente, sănătoase, adaptive. Dar aș spune că un eu matur are granițe flexibile, pe care ține prea puțin să le întărească prin gesturi limitative. El e conștient de condiția sa umilă, de intermediar între un pol al ființei mai mari, incognoscibil - inconștientul larg al ființei sale - și celălalt, un altul, care intră în relație cu eul său, dar mai ales cu toată ființa sa, iar undeva, în transferul de trăiri ale ființelor noastre, doi este de fapt unul. Un eu matur mizează pe co-reglare, nu pe limitare. Mizează pe prezența sa în relație pe care ”cel de dincolo de eul” celuilalt o va simți instinctiv și îi va răspunde de la acel nivel profund. Dacă eul este construcție, gânduri, alegerea unei singure atitudini din continuumul contrariilor, ființa e fluidă, e complexă, iar dansul său înseamnă jocul de lumini al diverselor fațete ale continuumului.

De aici lipsa de reacție a acelor maeștri budiști ai minții care privesc un răufăcător fără a se atașa de o anume atitudine. Ei își prezintă întreaga ființă și văd întreaga ființă a celuilalt, care în mod uimitor le răspunde.

water

Is it love between us 

or just water?

Water all around, 

grey and dark, and wet, and cold

Is it love between us 

or just water?

Circles that we make in mind,

dripping, dropping sounds

lines that go for ever

in nowhere

Is it love between us

or just dancing mirrors?

Is it your reflection

in these shadows?

Or is my projection,

on the trembling faces –

circles of thoughts,

circles of feelings,

some memories, 

some hope and dreams...

Is it love at all or water all?

Dark or dawn or it is daylight?

I see you, but I hear dripping drops inside

in my heart,

and in my mind.

Jung

 

Dumnezeu vrea să se nască din flăcările conștientizării omului, avântându-se din ce în ce mai sus, dar ce se întâmplă dacă acesta nu își are rădăcinile înfipte în pământ, dacă nu există o casă de piatră unde focul lui Dumnezeu să poată arde neîncetat, ci o colibă amărâtă din paie care poate dispărea oricând mistuită de flăcări. Ar putea atunci, oare, Dumnezeu să se mai nască? Omul trebuie să-l poată îndura pe Dumnezeu. Acesta este scopul suprem al purtătorului rațiunii. El trebuie să pledeze pentru pământ. […] Dumnezeu are nevoie de om ca să devină conștient, așa cum are nevoie de limite în timp și spațiu. Așadar, haideți să-I fim limite în timp și spațiu – un templu lumesc.

JUNG, C.G.

ce luptă

Ce luptă și ce muncă în a deveni noi înșine. Dacă lumea ar lăsa mințile să fie fără gânduri, să rămâi în ceea ce este! Să interacționăm numai cu simțirile, fără a le da nume, fără a le căuta noimă sau a le da structură. Dacă aș putea rămâne doar cu mine, cu starea liniștită de a fi... Însă am tot felul de întrebări fără răspuns și nu le pot abandona. Iar frica cea mai mare a mea este de lipsa unui sens. Îmi șoptește în minte un vânt singuratic: „Și care-i sensul?”

dans

Cred că divinitățile își dansează dansul lor hipnotic în noi. Noi ori devenim însuși dansul, ori murim. 

greu

Cel mai greu îmi este când îmi revin anumite stări din copilărie. Nici măcar nu îmi dau seama ce se întâmplă, pur și simplu mă copleșesc ca și cum mi se întâmplă acum,  ca și cum sunt acea persoană care am fost și nimic nu s-a schimbat. Am sentimentul eșecului, neputinței, lipsei de perspectivă, al excluderii. Toate acele stări negative, care, e adevărat, vin cu tot setul de gânduri negative și creează un vârtej în care mă scufund.

Azi am înteles că nu e despre azi, nu e despre acum, nici măcar despre mine cea de azi, e despre toate acele ieri în care am trăit respingere și rușine, neîncredere și sentimentul că nu merit de fapt mai mult. Și tot e greu! Știu sigur că nu acasă am trăit acest sentiment, ci la școală și îmi dau seama că nu era doar sentimentul meu. Da, am luat-o personal, toate acele critici adresate tuturor, toate acele adresări meschine către un mic coleg cu care imediat mă identificam. Puteam fi oricând eu, nu? Dacă mâine nu voi fi suficient de bună să mulțumesc un profesor cu o voce atât de tăioasă? Ce voi face atunci cu mine?! Ce se va întâmpla cu lumea mea? Pe cine mă pot baza să înțeleagă, să îmi ofere puțină alinare? Nu puteam vorbi părinților desprea toate astea, căci nu știam că poate fi și altfel. Cu siguranță ar fi fost doar vina mea și poate nu meritam consolare. Nu mi s-a intamplat des, spre bucuria mea - eram vigilentă - dar am fost și eu expusă fără pic de empatie ridiculizării. Țin minte și azi primul meu răspuns greșit și vocea acră a învățătoarei: "Nici măcar nu știi!" Culmea, știam răspunsul, dar de emoție am răspuns altceva. Nu mi-a dat ocazia să mă corectez. M-a privit dezgustată și mi-a răspuns aspru. Norocul meu, îmi dau seama, că aveam prea multă stimă pentru mine însămi la cei aproape 7 ani ca să accept că am geșit eu cu ceva. Am mers acasă și i-am zis mamei că eu cred că e nedreaptă și nu-i place de mine. A fost un limbo, un yoyo continuu. Ba credeam că mă apreciază, ba că mă detestă profund. 4 ani de incertitudine în care am învățat că nu mă pot baza pe o relație de iubire necondiționată și acceptare în afara casei, că ești acceptat în funcție de ce produci, de ce arăți și nu ceea ce simți, că niciodată nu ești suficient de bun, că ești în siguranță dacă te duce capul, dar când nu faci față emoțional, fizic sau cognitiv nu ești suficient de bun pentru a fi apreciat, că în niciun caz nu vei fi apreciat pentru efort, pentru gândire, pentru originalitate, ce porți în tine și nu știi să exprimi, ci doar pentru ce se vede, ce etalezi. Nu e loc pentru vulnerabilitate într-un mediu al performanței. Nu e timp să te simți rău, căci școala nu așteaptă să te simți tu bine! Nu te poți aștepta să ți se înțeleagă stările emoționale. Ele nu există, există materii, teste, examene, pregătire, mâine, niciun alt acum decât informația primită și redată.

Ei bine, nu era despre mine, era despre toți, dar eu am luat-o personal. Încetul cu încetul, stima mea de sine a început să sară ca un yoyo.

Apoi, ce mi-aduc aminte este momentul în care doamna dirigintă m-a luat deoparte 2 minute la catedră. Două minute din viața ei. Două minute în care m-a scos dintr-o spirală descendentă care amenința să se accelereze, când mi-a zis: "Ai atât de multe interese frumoase. Mi-arăți mai puțin decât știu că e acolo. Ce se întâmplă? Cred că poti mai mult." Două minute de atenție mi-au schimbat viața. Nimic mai mult. Ce am auzit eu? "Ești un om frumos. Meriți atenția mea chiar și acum că nu performezi la nivel maxim. Știu că poți mai mult. Vrei să îmi arăți?" Limba română a devenit materia la care am avut cele mai bune rezultate din acel moment. Iar eu am înțeles, mi-am amintit, că nu greșisem eu catastrofal. Lucrurile sunt relative, pot exista mai multe feluri de a vedea. Profesorii pur și simplu nu vedeau în spatele erorilor mele, nu mă vedeau pe mine, nici nu mă căutau. Am început să pun preț pe stările mele interioare, pe momentele mele de indispoziție, pe libertatea de a greși. Atât cât puteam. Alții nu au fost atât de norocoși.

Școala însăși e fondată pe o premisă falsă. Că dacă nu evaluezi, copiii nu sunt motivați să învețe, să facă nimic.  Vor muri proști. Că e nevoie de coerciție ca să înveți. Odată cu școala, pentru mine toți adulții din exterior au devenit evaluatori. Stiam că pot face față evaluărilor, cel puțin intelectual, dar anxietatea era prea mare. Am evitat orice contact personal cu oamenii mari din afara familiei. Preferam să nu mă expun. Până astăzi nu pot avea un contact real, autentic cu oamenii in pozitie de autoritate. Școala încalcă în prea multe feluri regulile naturii. În loc să lase loc motivației naturale de a învăța, rupe cel mai important sistem motivațional care va exista vreodată: atașamentul.

Profesorii este nevoie să devină mai conștienți de cât de mult rău pot face, nu numai de rolul lor pozitiv in societate. Umbra lor e la fel de mare ca a oricărui lucrător în domeniul social, ca și puterea.

Au trecut decenii, și stările acelea încă mă mai bântuie. Mă iau pe nepregătite și îmi sechestrează energia. Le voi da oare de capăt?

Frica de Dumnezeu

Cred că cea mai mare neputință a omului a fost aceea de nu-i putea cere lui Dumnezeu să-l iubească. Să-l iubească așa cum e. Cum l-a făcut.
Dacă ar fi să schimb rugăciunea fiecărui creștin,  pe lângă multe blasfemii pe care probabil le-aș spune din ignoranță, un lucru pe care l-aș schimba cu certitudine și fără teamă ar fi ăsta:
Și izbăvește-ne pe noi de frica de moarte!
Și aș adăuga: IUBEȘTE-MĂ!

Multe lucruri absurde facem din frica de moarte. Inclusiv ne e frică de Dumnezeu.

e o mare

E o mare de tine si de mine intre noi. Uneori inot in mine, uneori in noi si, cand ma scald si ma scufund in adâncuri, mi se pare ca e o intreaga petrecere a fantomelor pe fundul marii noastre. Grotesc si intr-un fel mistic, se rotesc capete cu zeci de ochi si caracatițe cu brațe de panglici care vor să te prinda si sa te infasoare intr-o mumie a trecutului tau... A trecutului lor,  a trecutului nostru.
E atât de liniște la masa cu tine.  Ne privim si zâmbim ca doi fugiti de acasa, ca doi scapati in lume fara de-acasa, fara de maine... doar cu ieri. Si cu azi... Si nu avem decat o ora in care tu sa fii tu si eu să fiu eu și tu să fii eu si eu, tu. Și tu să fii și eu și tu, iar eu să fiu și eu și tu. E plăcut,  e nebun,  sa fim noi doi, transparenti si tacuti, si veseli, de parca toate petele pe armurile noastre s-au sters si mainile lor s-au retras, vocile au tacut. Ma privesti. Ma iubesti, nu-i asa? Dupa atatia ani inca sa simt pieptul cum se umple cu totul de aer si abdomenul greu de satisfactia prezentei tale!
Si eu! Simt ochii umezi si vad dincolo de forma ta, alunec in marea dintre noi.

m-ai tulburat

Un singur cuvânt, numele tău, și mi-am adus aminte de ceața din acea dimineață. De griul fără capăt care-i împrumuta zilei infinitul său. O zi care nu s-a mai terminat. S-a scurs în mine cu un vârtej mic și se plimbă prin conductele ființei mele. Tu, o umbră, în ceața ei, în ceața mea. Prin gesturi prozaice m-ai redat mie-mi și ai dispărut.

viața armonioasă

Viața armonioasă înseamnă respect față de fiecare lucru pe care îl vezi, miroși, auzi, simți, atingi, de care ți se spune, la care te gândești, pe care îl imaginezi, față de fiecare gest, fiecare mișcare, fiecare sunet, fiecare cuvânt pe care le produci, față de muzică, față de vânt, apă și tot ce se întâmplă aproape sau departe de tine. Respectul față de fiecare clipă nu este respectul față de vreo entitate spirituală. Poate fi o religie, dar e religia lui a fi tu în acord cu tine. Poate fi o meditație, dar ce sens are meditatia in lipsa profundei iubiri de sine. Respectul față de lume este o atitudine față de tine. Întrebări fundamentale precum ce este viața, ce este universul nu au răspuns când nu te simți.

Respectul nu este o deplasare activă a gândirii sau simțirii către ceva, nu este acțiune, ci acceptare și afecțiune, minte-inimă în întâmpinare și căldură. O reducere a minții la simțire și a simțirii la minte. În fond este o revenire la tine însuți/însăți, ca o revenire la matcă. Simți când ești în tine și rămâi fără vreun efort acolo, prin respectul care devine iubire.

Ce sens are? Pune semnul egal între exterior și interior. Iar această egalitate este o condiție pentru ca ceea ce se înregistrează în interior, clipă de clipă, să se înregistreze egal, fără dezechilibre psihice și fizice. O greutate prea mare a vreunui lucru, orice emoție cu gabarit depășit, orice tensiune extinsă pe perioade fără definiție (pe care nu le percepem din exterior, ci din interior, fără a fi conștienți de manifestările lor de ansamblu, fără a le putea „conține” - a le putea defini, găsi limitele - emoțional și rațional) produce stres, acumulări de tensiune musculară, contracții și funcționarea „stresată” a aparatelor, organelor, glandelor și celulelor corpului nostru. Implicit a creierului a cărui perspectivă emoțională și rațională se îngustează. Ce face o minte fără perspectivă? Nu mai are capacitatea de a defini și deci a conține, își pierde flexibilitatea funcțională. Iar posesorul unei asemenea minți devine nefericit și tulbură armonia din jurul său.

Innorari

E innorat, un cer gri ca ochii mei.Vreau sa ma plimb fara tinta prin aerul de munte.

lost

No time to look around and see what's going on in me.

teorii, teorii, teorii

Mi-am pierdut capul in teorii despre societati, cultura, sisteme. Mii de ganduri organizate, structurate pentru a se sustine pe argumente, pentru a demonstra, convinge, edifica. Ce prostii!

Lumea e o anarhie, gandirea mai bine curge cu simtirea si devine o stare interna. Toate fabricatiile logicii si gandirii sunt aberații menite sa fie contrazise la nesfarsit de complexitatea realitatii. Iar astazi realitatea e barbara. Sunt tulburata profund de cele ce se intampla in Siria si cu sirienii. E cel mai groaznic cosmar,

Starea de a fi e singurul lucru cu sens si ea este limitata.

vis lung

Am avut un vis lung, ca o poveste, usor apocaliptic. Poate pentru ca am citit Zoja, poate pentru ca am vazut documentarul cu Carpatii.

Eram intr-o penultima generatie de oameni. La nivelul vietii aparusera niste mutatii foarte grave, care simplificau structura formelor de viata pe intreaga planeta si care afectau si oamenii. Incet, scadeau abilitatile intelectuale si capacitatile mentale in general, fenomen mai lent la cei deja adulti, probabil nascuti inaintea mutatiei, si mai grav la noile generatii. Cu siguranta urma degradarea totala a speciei si nu se cunostea un antidot, Formele de viata de pe intreaga planeta degenerau si se simplificau. Intr-un cadru aproape apocaliptic afara, apareau monstrii din pamant care era suficient doar sa te zgaraie ca sa te infecteze cu "monstruozitatea" lor. Eu eram unul din personaje, ca intr-un film. Eram la o scoala, unde fusese un fel de intalnire a comunitatii sau un eveniment scolar. Eram o mama cu doi copii si un sot. O fata mai mare Amelie si un baiat mai mic, Li Djan sau Ji Dhah (sau alt nume de genul acesta, arab sau oriental, pe care il vedeam chiar scris - parca imi aduce aminte de Muad'dib, dar si de jihad sau jidan). Aveam impresia ca acest lucru era foarte important si copilul era foarte important, desi nu a jucat un rol mai departe foarte clar.

Se terminase, luam copiii sa ii ducem acasa. Era si o soacra pe acolo, nu stiu. Dar Amelie, care avea vreo 12 - 13 ani, nu aparea. Iesisem cu cel mic, cam de 8 - 9 ani, si tocmai s-a anuntat un monstru cu ochii rosii. Fugeam toti spre masina, o groapa s-a cascat, monstrul era in jurul picioarelor, in jurul masinii ne inghesuiam sa intram, si alti oameni la masinile lor. Nu ajuta nimeni pe nimeni. Copiii in masina, parca ma atinsese un pic mosntrul, poate ma si muscase. Sotul ma intreaba, eu spun ca doar m-a atins. Parca fusese si Amelie in scena, insa in masina nu era. Se porneste, mergem spre casa. Spun duceti-va acasa, eu ma intorc dupa Amelie cu masina mea. Parchez masina in fata scolii, totul arata ravasit, mai erau oameni si masini. Intru, o gasesc un pic suparata, ii explic ca a atacat monstrul si a trebuit sa fugim repede, dar m-am intors. O iau cu mine sa gasim masina, neagra, o anumita marca, dar afara ma uit si nu mai stiu care e, erau mai multe masini dar niciuna nu parea a mea. Simteam ca ma afecta uitarea, degradarea mentala. Decid sa mergem pe jos, in mare graba si e foarte periculos. Ajungem pe o strada, cu case mici, unde la o intersectie e un atelier auto. Aflasem ca la capatul unei strazi e o benzinarie si acolo o statie de autobuz. Dar mi se spune ca pe acea strada e foarte periculos sa mergi. E noapte. Numai baieti tineri la atelier. Unul spune ca la benzinarie ajungi daca mergi drept, altul spune ca la dreapta. In cele din urma decid sa mergem drept, desi era periculos, insa ei baietii incep sa ne hartuiasca, sar asupra noastra, Amelie scoate telefonul si ii spun sa isi sune tatal sa cheme politia. Ne uitam la numele strazii, ii spune unde. In mai putin de un minut se aude o sirena, insa e o ambulanta. Ma gandesc cu usurare ca a chemat politia. Insa ambulanta opreste si intreaba cine a fost violata? Ii spun lui Amelie sa se prefaca ca a fost. Se urca in ambulanta, avea o forma ciudata, era o masina mica, in spate parca avea o forma de sanie din plastic. Se urca acolo, nu mai e loc si pentru mine asa ca pleaca cu cele doua asistente, una conducea si una se ocupa de ea. Insa dupa cativa metri motorul se opreste si raman in drum. Cer ajutoare, eu o iau pe Amelie.
Sunt de data asta la doctor. Eu singura, insarcinata. E controlul perioadic, dar nu e doctorul meu, e un batranel chel si simpatic care imi spune ce teste urmeaza sa fac. Fugisem parca de la ore la facultate ca sa pot veni la doctor. Asistentul lui urma sa imi dea un test lung, poate de memorie, in doua faze.Totul e bine, batranul pleaca, astept asistentul sa imi dea testele, iar el intarzie. Ma gandesc ca o sa dureze mult si nu mai ajung la ora de mate sau fizica, nu stiu. Ceva din domeniul real. Eram insotita de o colega, nu stiu, o "umbra", linistita, tacuta. In cele din urma nu stiu cum dau testele, ajung in sala de clasa. Nu-mi aduc aminte aici decat ca erau multi colegi si asteptam profesorul.
Apoi impreuna cu aceasta colega umbra sunt in fata unei pedagoage care ne spunea ca s-a decis ca sistemul de invatamant sa adopte conservatorismul, ca sa se intoarca la vechile metode ce au asigurat succesul in trecut. Era un fel de ghiseu unde puteai sa lasi sugestii si reclamatii. Si puteai parca sa votezi astfel pro sau contra deciziei. Eu mereu impotriva sistemului, cu impresia ca e nevoie de o idee noua, o abordare noua. Colega voteaza ca este de acord. Eu in urma ei vin sa explic pozitia mea contra, iau o foaie de notite, insa nu prea era loc sa scrii. Prima pagina era cu un tabel ceva, se scria pe spate (era hartie scrap, refolosita) pe spate mai peste tot erau mazgalituri. Imi aleg alta hartie din notes, la fel, insa cu mai mult spatiu. Dar parca scriam negru pe gri, nu se prea observa. Scriam ca nu sunt de acord, consevatorismul  nu face decat sa reia vechile modele si sa le puna in situatiile noi, insa nu schimba nimic. Nu au fost eficiente nici inainte, uite unde ne-a adus pe noi sistemul de invatamant. Nu putem face nimic cu cariera noastra, cu ideile noastre. E nevoie de o noua abordare, e nevoie de ecologism. Sa tina seama de nou, de faptul ca suntem parte din tot. Scriam si parca literele ieseau in relief ca si cum as fi scris cu o pasta ceramica pe lut. In acelasi timp parca deveneau ilizibile si ma mahneam. Aparuse pe una din foi o fotografie cu flori si ma gandeam ce minunate sunt, dar culorile se intunecau si estompau. Sub ea scrisesem ceva, poate de cat de frumoase sunt, poate de ecologism. Dar se estompa, era greu de citit.Erau flori frumoase, unele albe altele galbene, altele gri, lumina se estompa pe ele si culorile se stergeau... apoi brusc stiam ca voi trimite aceste cuvinte si imaginea lui LB si ma gandeam daca o sa fie lizibile. Apoi ea mi-a aratat cumva ca la lumina se vede tot ce am scris. M-am trezit cu gandul ca ii voi spune aceste lucruri.