Așa?!

Așa?!

Un maestru zen locuia lângă casa unor oameni obișnuiți care munceau într-o piață. Într-o zi au aflat că fata lor e însărcinată, iar fata, încercând să îl protejeze pe adevăratul tată, un băiat din piața locală, și de rușine, a mințit că maestrul ar fi tatăl copilului ei. Părinții s-au dus la maestru și l-au întrebat dacă este adevărat. Maestrul nu a spus decât: „Așa?!” Atunci ei l-au ocărât, l-au făcut de râs în sat și acesta și-a pierdut orice reputație. Când copilul s-a născut, i-au pus copilul în brațe să îl crească. Maestrul a spus: „Așa?!” și a luat copilul și l-a crescut cu mare grijă, luând ce era nevoie din sat. Dar după un an, de rușine, nemaiputând suporta să trăiască cu ce se întâmplase, fata a mărturisit părinților, care plini de căință au mers înapoi la maestru să își ceară iertare și să ia copilul. Maestrul a spus: „Așa?!” și le-a dat copilul, iar fata s-a măritat cu tatăl copilului. 

El acceptă și copilul legitim, și pe cel nelegitim, la fel.  El acceptă și când greșești, și când îndrepți, la fel. Și când e, și când nu e. El poate oferi toată iubirea unui copil... care este. Nimic din ce este copilul nu este respins. reparat, ajustat.

Iubirea e pentru fiecare lucru. Cred ca modul de a înțelege compasinea m-a ținut departe de nevoia de iubire. În compasiune, ceva din tine se raportează la ceva exterior. În iubire primește de fapt ceea ce nu puteai să îți oferi. Numai când ceilalți te pot privi cu iubire, poți simți compasiune față de tine. Când acceptarea e totală, când „ținerea” e constantă, cuprinzătoare, blândă și sigură. Ai nevoie de baza sigură a iubirii. Iubirea trebuie să vină de la cineva conștient, conștient de ceea ce oferă. Care vede în întregime.

Iubirea aceasta vine dintr-un ritual interior de a fi cu tot ce este, de a fi in ceea ce este. Lumea gândurilor, lumea construcțiilor, exterioare sau interioare, lumea simbolurilor pietrificate, concretizate este jocul unor copii mari care vor să dea uitării natura simplă și fluidă a lucrurilor. Trauma lor e din pierdere profundă, pierderea mamei, pierderea celor mai dragi ființe și trăiri interioare, pierderea iubirii. Iar jocul lor repetitiv este încercarea de a concretiza, de a da formă și substanță la exterior tuturor lucrurilor pierdute în interior, pentru a fi siguri că pot fi ținute, că nu se pierd iar. Vrem lucruri care dăinuie. Vrem să rămână forme care nu se schimbă, și vrem să transformăm la infinit, să perfecționăm... parcă pentru a pătrunde din nou în acel fluid care schimbă, dar deținând de data aceasta controlul, ca nemuritori care nu mai pot pierde.

Cum unești partea din tine care aparține mamei și partea care aparține copilului? Cum să-i dai fiului puterea de a fi creativ, fără a simți compulsia de a-și salva mama? Din teama de pierdere, el o pietrifică. Din iubire, se sacrifică, sacrifică natura sa, vitalitatea sa - redusă doar la instinct -, pentru a o salva. Căci mama e idealizată, deși femeia e devalorizată. Trăiește o parte din ceea ce este, mare parte căzând în inconștient - ca un păcat al vieții sale animalice, instinctuale -, pentru că dacă el conștient iubește mama reală, vie, el este păcătosul incestuos. Confundă vitalitatea sa și uniunea spirituală cu mama cu sexualitatea. Respinge femeia, salvează mama. Se sacrifică pentru ca iubirea lui pentru ea să dăinuie, în încercarea de a salva ceea ce e inocent în el. Fiul nu-și asumă masculinul dătător de viață, e un puer care creează viață inconștient, în actul sexual instinctual. Creația lui în exterior e fixă, masivă, concretă, e contra naturii, distruge și zăgăzuiește. Se luptă cu mișcările naturală ale lucrurilor, care aduc cu ele, inevitabil, pierdere, instabilitate.

Iisus care se sacrifică e în relație cu Tatăl, care este însă undeva sus, spiritual, intransigent, departe. Și este în relație cu mama, care i-a dat viață din carnea ei, în al cărui trup a fost imersat complet, al cărui puls l-a simțit, l-a urmat, l-a interiorizat. Sacrificiul lui înseamnă întoarcerea la Tată? Eu cred că sacrificiul său este pentru mamă. Dă-mi să îndur toată suferința acestei lumi, pentru a o simți pe mama! Pentru a simți, pentru a mă reuni cu mine, cu trupul care moare, pentru ca moartea să nu însemne ruperea de lume și existența într-un unvivers abstract al ideilor spirituale, ci o reînviere... a trupului. A ceea ce vine de la mama. (Mi-e dor și mă doare iubirea de mama! Ia-mă întreg, ia-mă așa cum sunt, iubește-mă în păcatul meu, în neputința, urâțenia mea! Sunt gata să mor pentru a mă accepta cu totul, pentru mă izbăvi de frica și rușinea mea, mamă!) Iubirea pentru aproape este religia mamei. Adevărata religie este iubirea pentru carnea care este și mama. Iubirea pură, nu păcătoasă - incestuoasă - pentru orice ființă vie născută din mamă. Nu către tată strigă orice om crucificat, ci, privind la tată, strigă către mamă: De ce?! De ce m-ai abandonat? De ce sunt orfan în această lume, de ce sunt rupt de tine, mamă? Căci doar prin mamă poate ajunge la Tată.

Fiul cere iertare Tatălui și așteaptă iubirea lui cu resemnare. Iertarea pe care o caută prin sacrificiul său este impăcarea Tatălui cu mama. Căci tot mama ucide. Tatăl (psihologic) e îngrozit de apriga mamă, de partea necruțătoare a instinctului, a naturii, de lipsa ei de „moralitate”, de discriminare. Ea naște orice, primește pe oricine, ucide totul. Tatăl - lumina conștiinței din noi, ideea de perfecțiune, de puritate, de nemurire, idealul. Este un principiu născut doar în om. El poate fi numai bunătate, doar alb, negrul, răul e desprins din el. Mama e eterna natură, care dă viață și ucide. Fiul ucigaș se identifică nu cu tatăl, cu agresivitatea lui, cu puterea, ci cu latura aprigă a mamei de care e inflaționat, ca posedat de diavol. Tatăl e principiul puterii, mama e însăși puterea, forța lui. Tatăl e judecata, discriminarea, principiul ordonator, mama e însăși ordinea lucrurilor, ceea e este, implacabilul. Dihotomia reală, antinomia care ne scapă din vedere, nu este între lucruri opuse ca binele si răul, ci în interiorul aceleiași categorii, între diferențiat și natura reală a lucrurilor - ascunsă ochiului -, între conștiința care iluminează și cursul firesc în întuneric al vieții, al esenței, al materiei, al existenței. Nimic nu e static, nimic nu rămâne în forma discriminată - diferențiată, ceea ce pentru o secundă e întrevăzut, în clipa următoare se transformă odată cu curgerea din întunecimile sale (ceea ce există, fără a putea fi văzut în adâncul materiei înseși). Brațele râului curg în întuneric.

Tatăl și mama amalgamați, conștiința fiului discerne. Conștiința l-a diferențiat pe fiu de mama, l-a scos din lume și, decoperindu-și goliciunea trupului, îi e rușine de sine. El cere iertare, proiectând rușinea lui asupra Tatălui sub forma mâniei. În brațele mamei atotcuprinzătoare, dintr-o dată apare o schimbare. E acolo un ochi observator, în ochiul mamei e lumina tatălui.  În brațele mamei simte că nu e în totalitate copilul naturii vii, fericit de instinct și de vitalitatea sa. În conștiința mamei care-l ține în brațe a pătruns ceva din conștiința tatălui - ceva străin de fluida stare de a fi și a iubi a mamei. Nu se mai simte acceptat și iubit necondiționat, simte că trebuie să „facă ceva” pentru dreptul la a exista. Mama și copilul cad din roata pură a instinctului care funcționează ceas. Desincronizările inevitabile separă psihicul de realitate. Ce-i ideal și ce e concret se separă. Ce e corp și ce e spirit se diferențiază. „Păcatul” e al mamei. Fiul simte că doar el poate salva ce a fost, ce ar fi trebuit să fie, atât mama, cât și pe el, iubirea lor pură și vie. Sacrificiul i se cere lui.

Mama si Tatăl sunt întregul, dar cel din urmă e de nepătruns, e dincolo de realitate. Sunt cele două tărâmuri ale vieții noastre psihice - ale structurii noastre psihoide - ideea și instinctul, mintea si trupul, ființa ideilor și ființa vieții. Uniunea lor naște simbolul viu, copilul interior, autentica noastră relație cu viața. Energia sa se întoarce însă periodic în mama care i-a dat viață, după ce a transformat percepția noastră conștientă asupra lumii. Trăim preluând din minunea vieții crâmpeie fecundate de realitate fluidă și vie care în noi se transformă în frumos, echilibru, sentimentul de a fi în uniune cu lumea, cu viața, în sublim și extaz. Ne naștem de un infinit de ori din Tatăl interior și Mama noastră interioară, cu vitalitatea fiecărui act-simbol al vieții. Dacă am rămâne mereu prezenți la ele, am răsounde la orice întrebare precum maestrul zen: „Așa?!” 

Quetzalcoatl

 Visul meu are un început neclar, nu îmi aduc aminte dacă era un concurs organizat de cineva, dar o serie de oameni descoperiseră niște comori: trei grămezi de aur și la fiecare comoară era atașată o statuie miniaturală în aur a lui Quetzalcoatl. Organizatorii/cercetătorii spun: „Aurul poate fi păstrat, dar ne e teamă că pe Quetzalcoatl îl vom lua noi și vă dăm la schimb aur”. Miniaturile urmează probabil să ajungă la un muzeu sau să fie cercetate. Două statui sunt identice, dar una este mai compactă, mai mică și pare mai semnificativă, ca și cum ar fi o reprezentare mult mai originală, mai specială a zeului. Îmi inspiră ceva de bun augur, o bucurie spirituală. Scenele sunt întunecate. Aurul strălucește plăcut, are o consistență plăcută.

O altă secvență. O echipă caută aur cu detectorul de metale. Îi este rezervată o arie în care poate căuta numai în trei locuri – este un spațiu combinat însă, o struțocămilă, parțial indoor în partea de sus, ca o cameră, un birou de corporație, parțial outdoor, o pajiște de munte, în pantă. Eu parcă sunt în corpul unei femei pe care nu o cunosc, era un outsider, ceilalți membri ai echipei, un cuplu, o aduseseră ca să poată completa echipa, să poată săpa în toate cele trei locuri, care trebuia să fie alese dinainte. Așadar el alege o poziție sus la dreapta, parțial birou/parțial pajiște, apoi coboară drept către capătul pajiștei (al doilea loc ales) de unde încearcă să mă poziționeze pe mine. Eu tot cred că strategia lui este greșită, că nu trebuie să meargă atât de la margine pentru că, fiind foarte aproape de marginea de jos micșorează aria care poate fi scanată de jur împrejur. Dar nu știu de ce nu pot spune, nu e decizia mea. Eu sunt doar un outsider. El trasează o diagonală imaginară și mă poziționează la capătul ei, undeva pe la mijlocul pajiștei în stînga, dar poziția tot îmi oscilează în minte de la margine la mijloc, cu același gând de a maximiza aria ce poate fi scanată. Îmi doresc să îi pot ajuta să găsească aurul. El caută primul sus și parcă găsește ceva aur la suprafață, o pepită - imaginea pare fi a unui pârâu într-o pădure, nu e clar dacă o poate păstra, regulile sunt să sapi. În cele din urmă sapă, dar în locul său, acolo sus în dreapta, nu găsește nimic. Soția sa însă, jos în vale, al doilea loc ales de echipă, ascunsă cumva vederii mele de un dâmb, găsește mult aur. El merge să o ajute să sape. Eu între timp iau detectorul de undeva și printre mese de birou și picioare de scaun, în pardoseala/pământul în pantă a unei clădiri, nu găsesc nimic. De unde sunt, marginile îmi par mult mai aproape, spațiul mult mai mic, ca o cameră. Mi se pare că sună inițial ceva, apoi dau continuu cu detectorul și nu e nimic acolo. Mă simt dezamăgită, vinovată cumva că nu l-am așteptat pe el să caute, dar mai ales îmi pare rău că nu i-am putut ajuta, că nu am găsit aur. El venise și luase și el detectorul și încearcă. Nu spune nimic, dar simt că și el e supărat că nu e nimic acolo.

Cred că m-am trezit, iar în mintea mea erau statuile de Quetzalcoatl, care uneori devenea în minte quetzalquarter, ca un simbol frumos, misterios, și aurul ca element natural, minunat. O dragoste frumoasă, dezinteresată pentru acel aur strălucind blând, pur.

În asocierea mea, Quetzalcoatl este un simbol al întregirii, așa mi l-am imaginat, al unificării unor sensuri, o zeitate asociată acelui aur, unei comori spirituale.

Am încercat o mini imaginație activă: cine este Quetzalcoatl - mi-aduceam probabil aminte de pene și șarpe, dar în mintea mea a apărut imaginea acestui șarpe-masculin care pătrunde în pământ, iar apoi, ca femeie, iese la suprafață în plină exaltare și strălucire, ca, la apogeu, să devină fiu și să se arunce, ca bărbat-șarpe, spre interiorul pământului, pentru a ieși încă o dată femeie... un ciclu al tranformării. Totul s-a asociat atunci cu Maria și Iisus, ea femeia devenită fiu care se sacrifică de bună voie, fiul care renunță la viața sa individuală pentru a deveni dătător de viață – femeia, care în suferința sa se purifică, redevine fecioara ce îl naște pe fiul ce se va sacrifica ca bărbat, țâșnind către pământ. Penele îl ajută să facă acest tranzit, ca și forma sa de șarpe. E Iisus–șarpele cu pene.

Pe internet am citit că a existat cumva această asociere și că Quetzalcoatl (literal, Șarpele cu pene) este, în mai multe versiuni ale mitului, născut din fecioară. Este de asemenea unul din cei patru fii-puncte cardinale ai unor zeități aztece - estul. E zeul luminii, al cunoașterii, asociat cu Venus sau cu steaua dimineții. Într-un alt mit el se sacrifică după incestul cu sora sa mai mare, arzându-se de viu, iar cenușa și inima sa se urcă la cer, devenind steaua Venus.

autocompasiune

Singurul răspuns pe care-l putem da suferinței este numai din propria noastră cea mai profundă umanitate. Orice alt răspuns nu este numai insuficient pentru ceilalți, dar este absolut insuficient și pentru noi. Dacă nu întâmpinăm suferința cu cea mai profundă compasiune pentru fiecare strop de durere – din mine și din tine –, atunci împietrim. Precum calcarul din picăturile de apă, se așază în noi, ridicând stalagmite. Împietrim față de viață, murim puțin câte puțin, de jos în sus, până ce suntem izgoniți din propria inimă și din propriul corp, prizonieri în închisoarea minții noastre, păzite de un torționar feroce – chiar mintea.

Nu poți fi martor la manifestarea brutală a naturii prin oameni, la forța vie, agresivitatea pură, fără să împietrești. Asemenea sotiei lui Lot, cea a cărei compulsie a fost să privească răul, distrugerea cu ochii ei, devenim un stâlp de sare. Răul, agresivitatea, furia sunt și în noi. Când le vezi în afara ta, ai adevărata dimensiune a distrugerii din tine, a cruzimii la care ești împins de nebunie, de căderea oricărăr granițe, oricărei cenzuri. E un hău al violenței, autodistrugerii, adicției, furiei fără limite, urii, strigătului de nebunie în noi toți. Nu poți privi în acest hău – înîuntru sau în afara ta – fără să împietrești. Furia oarbă, agresivitatea crudă, brută – toți suntem capabili de ele. E ca o posesie din interior de către o forță întunecată mai mare ca tine. Câdn norii furiei se risipesc rămâne distrugerea, rușinea, durerea. Dacă suntem norocoși să avem un eu suficient de puternic. Altfel rămâne beția puterii, nebunia, instinctul și setea de mai multă oroare, vârtejul distrugerii și al autodistrugerii.

Când împietrim brusc, spunem stop! Nu mai existăm în noi, rămânem în acel moment suspendat, pe care nu-l putem depăși. Viața noastră merge înainte, dar nu cu noi. Noi am rămas în „freeze”, suntem morți pentru noi.

Când împietrim puțin câte puțin, cu stropii de durere pe care nu i-am putut distila, nici nu ne dăm seama că murim. Ne e rușine să arătăm insuficiența noastră lumii. Cum ne încleștăm și anchilozăm, întâi mâinile, picioarele, spatele, gâtul până nu mai putem oferi nimic ca răspuns la durerea celorlalți, decât poate un rictus. Suntem șocați de propria noastră neputință, de cât de defecți suntem. Rămânem în rușine, morți în viață, paralizați de frică, de insuficiența propriei umanități. Dar nu eram așa îți spui, eu știu ce înseamnă suferința, am plâns și eu... Însă nu crezi cu adevărat că meriți iubirea care ar putea dezgheța tot, dizolva sarea depusă în membrele tale, în corp și în inimă. Știi de ce ai nevoie, știi ce ai fi putut oferi suferinței ca jertfă – propria suferință, compasiunea matură, iubirea de mamă –, dar totul e atât de împietrit că nu ai putut fi mai mult, că nu ai putut fi suficient uman, că n-ai putut da totul și ai fugit, că ți-a fost frică, că nu ai avut soluții, nu ai putut....

Dacă ar fi să mă întorc în timp, probabil că aș privi cu multă iubire, atât în afară, cât și în interior. Mai ales către interior aș încerca să arăt compasiune. Eu nu pot curpinde răul cu mintea mea și îmi dau seama că și bunătatea și frumosul mă copleșesc. Până nu mă împac cu neputința, egoismul, furia, răutatea, invidia, cruzimea, instinctele mele, nici nu am să pot să cred în ele cu adevărat. Nu am să cred că poți fi capabil de bunătate conștientă în fiecare act. Că bunătatea, frumosul pot sta mai presus de meschinăria din noi.  Întotdeauna le-am idealizat, le-am clivat, ba chiar mi-a fost rușine că le am în mine ca de un defect. Căci fie ești meschin, insuficient, fie ești perfect. Și am suferit pentru că bunătatea întotdeauna m-a învins, chiar dacă eu nu am fost suficient de bună. Nu puteam înțelege cum să le fac să coexiste., bun și rău, generos și insuficient, umil și puternic, luminos și murdar, magic și real, conținut și incontenabil.

Când privești suferința în alții, meriți și tu momentul tău de autocompasiune. Clar!

rugăciune

 Dă-mi puterea de a medita! Dă-mi claritatea minții, mintea limpede, mereu aceeași, neschimbată în furtuna timpului!

Mă iert pentru neputința mea. Mă iert pentru slăbiciunea mea. Mă iert pentru frica și anxietatea mea. Mă iert.

Mă iubesc. 

Ai curaj să o zici cu voce tare?

jim

 Nu cred că m-aș fi putut îndrăgosti vreodată de Jim Morrison. Nu era genul meu de bărbat, de fapt era un copil. A fost însă singura muzică pe care o puteam asculta, când aveam durerile acelea groaznice de cap, și singurul lucru pe care-l puteam face. Și muzica care mi-a spus „Știi, de fapt, nu trebuie să urmezi sistemul. Fuck it! Da, poți fi și iresponsabilă uneori, da, nu trebuie să faci lucrurile corect sau bine, sau să fii mereu bună. Merită să fii și egoistă câteodată. Poți să și greșești, să exagerezi, să o dai rău de tot în bară. În numele vieții din tine, în numele experienței. Lasă-te să fii! Nebunia are sens, să renunți la logica conștientului, lasă-te să cazi în tine... nu-ți mai fie frică de inconștient!” Timp de zece pași pe trotoarul înghețat totul a devenit foarte relativ, cu muzica lor în fundal. Totul s-a relativizat și am ales drumul experienței. Mi-am dat voie să fiu și pentru mine, să fiu ne-bună.

Cred că am văzut în privirea lui privirea mea. iar ritmurile muzicii ăsteia redau ceva din inconștientul meu, din încurcătura din el - a se citi entanglement :) -, ceva ce nu am prins încă, dar are o vitalitate de o nuanță aparte, un libido cu un alt gust. Să-l iubesc pe Jim Morrison ar fi ca un incest.

Mi-e dor de B. Ea întotdeana accepta fanteziile mele.